Azi simt....

Îmi place ideea acestei rubrici. Ieri când am scris chiar m-am simțit mai bine (la fel cum făcea și Cioran). Eu aș propune ca fiecare când are o stare de spirit specială să vină aici să scrie, să înjure, să ”plângă” etc. Așa vom observa dinamica afectivă a societății Agora, așa poate vom fi la o distanță mai ”intimă” unui de ceilalți. Să nu să se înțeleagă greșit, nimeni nu trebuie să consoleze pe nimeni, doar scriere. Aici va fi almanahul afectiv al Agorei)))

În comparaţie cu fantomas ... am avut o situaţie extra tîmpită. Dificil mi-am putut reveni, chiar m-a debusolat foarte mult. Este legat de prezenţa unora studenţi la lecţii, atunci cînd mai mult de jumătate boicotează lecţiile loveşte în primul rînd în "stima de sine", ferice de cei care au fost. Descurajarea mea paote că "mi-a scos din potenţialitate" (nu vreau să repet cuvintele lui fantomas) am fost apatic, indiferent, şi non-prezent. Probabil că toţi de la studii: stuneţi, şefi de catedră, decani, menajere, rector suntem dependenţi şi dansăm "hora indiferenţei reciproce" ... nu s-a gîndit oare că cei ce predau sunt victimele la cei care scultă ... poate e cazul să ne învăţăm să ascultăm???? să fim prezenţi??? şi doar mai apoi să criticăm? ...

azi simt...o lene de nedescris; as fi putut sa lucrez la ceva important, la un proiect spre exemplu, dar e o lene in mine, o nedorinta, un refuz de a lucra.poate fi si ea redusa... dar cum zicea cineva gasesc atatea motive ca sa nu ma apuc de lucru..de ceva important..

da, s-au intamplat situatii...cel mai aiurea este ca te stradui, te pregatesti, te consumi ca sa oferi cei mai bun si totul se reduce la calitatea ta de angajat in invatamant: asta ti-e profesia! si cu adevarat exista si persista la noi in cultura in general, indiferenta fata de efortul celuilalt.

coexistența acestor doua lumi a studentului și a profesorului este deseori dificilă.
știi @iluminator - nu ma refeream la un interes reciproc, cât la relația lor care no sa fie niciodata "normala" pentru că sa pornit din puncte diferite. toate acelea epitete haotice ce vor sa semene a filosofie, sau orice altceva, inseamnă pentru mine un mijloc prin care degradezi mai mult decât o faci privind meciuri de fotbal asiatic (exemplul e fara intentie). înțeleg perfect ce vrei sa spui @iluminator - crede-ma ca am întîlnit profesori ce demonstreaza exact inversul: fiind interesat de un curs, el vine și iți strică toate planurile si pornirile.
deci vroiam sa spun ca învațatul în instituțiile superioare este pentru oamenii care vor să facă acest lucru, și (poate) predatul poate va fi puțin mai usor în așa condiții.!?!?
deci fara intenție .. pur și simplu am simțit asta./ iar faptul ca @iluminator ai simțit inversul demonstrează că adevărurile ne lasă să vedem ceea ce vrem noi să vedem. suntem liberi sa ne alegem propria perspectivă asupra realitații, și daca o viziune are capacitatea de a reprezenta lumea, atunci toate viziunile(perspectivele) au această capacitate.

Pentru Fantomas - pe nimeni nu am vrut să-l ofenesez, dar nici să mă apăr. Cu siguranţă există condiţionare între "simţirea" ta şi a mea. Adică am încercat să răspund la reproş ... la nivel inconştient. Adevărat spui - există două lumi, fiecare cu perspectiva sa fi fiecare cu personajele sale pozitive versus negative. Universitatea, ca şi altă formă de instituţie îşi are scopurile sale, care le rîndul lor, sunt dependente de trebuinţe. Una din trebuinţele primare (Maslow) constă în a şti, filosofic spus CURIOZITATEA şi de a şti ADEVĂRUL. Păi, universitatea, ca scop, vine să aducă, creeze "oamenii adevărului" (ca şi Academia platonică). Această instituţie-academie, implică anumite componente, fără de care se perturbează atungerea scopului: personal, utilaj, locaţie, simbolistica, ierarhie, şi un complex de norme şi valori comportamentale. Să luăm pe rînd ...atunci .. înţelegem că nu doar personal nu e, dar multe ... Am încercat să aduc la lecţii proectorul şi - priza nu era corespunzătoare, sau în general nu ERA !!!. Încercam să fac lecţii - era hiper-frig!!! Şi desigur că atît profii, cît şi studenţii sunt acaparaţi de nişte condiţii "mai speciale" [dacă ne înălţăm mai sus, atunci unversitatea ar dori să creeze aceste condiţii, dar banal, nu are resurse, încearcă ea cumva să lipească scaunele cu scotch, să mai înşurubeze o priză veche, şi priza şi schitch-ul nu ţine mult - aceasta este situaţia "kosmikă" din R.M.].

Problema că studenţii, ca şi de altfel călătorii de microbuse, şoferii opriţi de poliţie, sunt supăraţi pe cei cu care sunt în cea mai apropiată legătură, adică pe poliţist, pe conducătorul maxitaxi-ului şi pe PROFESORI. Din start îi percepi, vezi ca vinovaţi, ca nişte incompetenţi, care nu ştiu să se comporte. Şi înainte ca poliţistul-profesorul-vînzătorul să vorbească începi atacul, dar şi ei (cealaltă tabără) .. datorită faptului că, din experienţa proprie cunosc ostilitatea şoferilor auto-studenţilor-cumpărătorilor se pregătesc de ostilitate - este un cerc vicios!!!!
Tensiunea între profesori şi studenţi neapărat există, ea este necesară, conflictele centrate pe scopuri (aflării adevărului) sunt foarte productive, doar că aceste tensiuni atît de mult s-au mărit, s-au umflat încît s-a uitat de scop şi fiecare aşteaptă ca celălalt să "cedeze"!!!

Eu recunosc că nu am procedat bine azi (vezi mai sus), am dat mîinile în jos şi data viitoare, sincer nu mai doresc să depun "energie" la grupele care nu se prezintă la ore. Vin ... mă pun la catedră, la masă şi încep monoton să lecturez prelegerea - aici se începe totul, cine trebuie să cedeze eu sau ei?

Aunme aici, intervine puterea filosofiei!!! Capacitatea de a vedea continuu, lung, în perspectivă - de la mine porneşte realitatea, altfel spus, sau eu încerc să adun frunze sub capul meu sau capul meu cade pe pietre. Sau eu las mîinile în jos şi trimăt departe totul , sau încerc să-mi fac o casă, o locuinţă, o existenţă pe care o vreau şi spre care tind. Filosofia este activă, ea are încredere în puterea raţiunii umane, în forţa lui de "a fi", chiar şi în situaţia cînd pledezi pentru nimic (intenţionat buddhismul forţează marele "nimic", el este hiper-plin prin nimicul său, sunt scrise foarte multe texte despre "nimic", şi spre "nimic"). Ce va să însemne toate acestea? - Mă voi pregăti bine pentru lecţia viitoare, chiar şi dacă studenţii mă vor boicota şi nu vor veni - nu sunt ei de vină!!!! Ce vă recomand vouă - stundeţilor? Pregătiţi-vă şi veniţi-vă la lecţii, chiar dacă şi profesorul nu corespunde aşteptărilor voastre. Răspuneţi plin, chiar şi dacă răspunsul vostru va evaluat cu gol!!! NU sunt de vină profesorii! Dar cine? .... e o temă lungă şi închisă în sine ... pînă la urmă suntem de vină fiecare.
AVE AGORA !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

azi simt ... ca v-am neglijat in ultima perioada. (o sa dezvolt putin aceasta idee)

In continuare existati pentru mine (in sensul ca va citesc mesajele), dar am facut-o pe fuga, uneori fara sa mai dau si eu la randul meu un mesaj alteori dand un mesaj prea ptuin cugetat. Desigur ca nu suntem obligati sa facem asta, dar, atunci cand deschizi anumite subiecte (sau mesaje cu idei extreme) si primesti un raspuns la ele (cu dorinta de a extinde cele spuse) iar eu nu mai vin si cu o replica la replica ... devine destul de aiurea.

Sunt o gramada de lucruri pe care trebuie sa le fac, imi ocup gandirea cu alte lucruri mai putin importante, si asta nu face parte din obiectivele mele.

Salutare ..
Nu prea am înţeles ideea: "cand deschizi anumite subiecte (sau mesaje cu idei extreme) si primesti un raspuns la ele (cu dorinta de a extinde cele spuse) iar eu nu mai vin si cu o replica la replica ... devine destul de aiurea."

Cineva din noi deschide o temă, după care o morsocăm împreună, atunci cînd gîndurile s-au cam epuizat, facem pauză, după care ... mai vine un om-proaspăt, mai deschide (l a aceeaşi temă mă refer), noi orizonturi, ... resutul cei prezenţi aici înşfacă ideea, o devorăm pînă "nu se poate" şi ne aşezăm la pîndă mai departe. Ca asta-i logica !!!

Azi simt ...
Recunosc un lucru - nu sunt omul sărbătorilor, nu pot să discut pe teme cotidiene, nu pot spune glume banale şi nu-mi place muuuullltttt de tot să particip la sărbători. Eu sunt ca peştele pe uscat! Atunci cînd trebuie să ţin o conversaţie de tipul: afară este frumos şi în acelaşi timp să fiu firesc, natural îmi este dificil. Mai bine lucrez o temă, mai bine .... decît să "banalizez" - îi invidiez mult pe cei care se simt fain în această atmosferă. Mă aşteaptă zile compliate ......

@Iluminator - Din această cauză omul gânditor trebuie să se înconjoare cu oameni ca el, oameni de aceeași calitate (ca să nu spun nivel). Poate din cei de aici tu ai trăit asta cel mai mult (în timp mă refer), dar să știi că mai sunt ființe care au problema ta, care se află la început de drum și care te înțeleg perfect. De aceea și se crează aceste micro-societăți precum Agora. Pentru că discuțiile noastre banale se învârt tot la dijghiocarea gândurilor. Desigur că mai sunt și tematici pasagere de tipul ”cum îți merge?” etc, dar mult nu ne ține, noi avem nevoie de stimuli intelectuali.
Într-un cerc social în care doar eu sunt cu filosofie, mă consolez prin faptul că analizez comportamentul celorlalți. Am avut recent un caz în care am fost invitat la o aniversare, și acolo era o persoană care căuta în permanență să se afișe, iar eu mă amuzam încercând să-i anticipez comportamentul. Probabil că tu asta ai făcut și răsfăcut, doar că eu am simțit nevoia să mă împărtăș cu tovarășii mei de necaz, care sunteți voi))

Am observa o chestie. Oamenii "ca a-l de mine" cînd se întîlnesc u alţi "oameni ca a-l de mine" fără o anumită orientare tematică nu ştiu dacă se pot descurca. Această speţă, au nevoie de nişte teme comune, de nişte întrebări-problemă, de nişte vreascuri pentru jăratic.
Adică - dacă se întîlnesc oameni "ca a-l de mine" pur şi simplu pentru faptul întîlnirii, fără o temă exactă, făă un teritoriu cu ţeruşi delimitată, nu prea se pot descurca .... poate ăc nu am dreptate, poate că am .... dar "aşa simt azi"

din acest motiv noi avem ședințe cu tematici prestabilite

Azi simt ... ca mi-am pierdut din indemanarea de a scrie. Inainte scrisul era ca si mersul pentru mine, natural, venea totul de la sine si interveneam pentru a schimba detaliile (continutul venea de la sine) ,acum este un fel de a schiopata, cuvintele nu mai vin asa de usor, ideile sunt prea vagi ... nu numai ca nu imi mai vin cuvintele in minte, dar nici sensurile lor nu mai vin, parca am ramas fara idei si fara dorinta de a avea idei.

Aceasta stare de latergie este una trecatoare, s-a mai intamplat si in trecut, se intampla si acum, dar nu este momentul potrivit pentru aceasta stare, am nevoie de partea mea creativa, sunt nimeni fara ea.

Este frustrant sa te compari pe sine in stari diferite de timp. Rareori suntem trasti cand suntem pe culmile noastre, dar intotdeauna suntem tristi cand ne simtim neputinciosi.

Poate ca ati trecut si voi prin astfel de momente. Aveti propuneri de iesire din aceasta stare de moleseala intelectuala ?

salutare .. la toţi şi la mine însumi. Azi mă simt epuizat şi un pic descurajat - lucrurile se întîmplă nu aşa cum programezi tu. Azi-ul meu nu a fost atît de prezent: am trăit în gol şi în trecut, pur şi simplu a trecut ziua pe lîngă tine fără să o observi - păcat. O zi, din multele altele - fără esenţă şi fără noutate. Mîine cred eu poate să fie ceva interesant la şedinţă ... nu ştiu dacă voi ajunge - am să primesc restanţele ... dacă nu vor fi studenţii, voi veni ...

Azi simt ... ca imi revine vigoarea intelectuala, dorinta de cunoastere, vechile curiozitati si vrerea de extrovertire.

Dupa o perioada destul de lunga de inactivitate, am decacazut foarte mult, mai mult decat am crezut ca este posibil, dar ma simt minunat ca am ajuns la fund, pentru ca acum incep sa ma ridic si este placut sa simti ca te inalti.
Asteptarile inalte te pot coplesi uneori, nu cere de la tine ceea ce pot face altii si nu cere de la tine mai mult decat crezi ca poti face. Mai intai trebuie sa crezi ca esti capabil si abia mai apoi sa incepi sa fi capabil, invers nu merge.
Raportarea la potentialul nostru nu este chiar indicata, constientizarea putintei noastre ne face neputinciosi.

Probabil că exteriorizara unor emoţii este necesară, şi din cantitatea de mesaje din forrum, anume acest topic ocupă locul unu. MĂ simt călcat în picioare, desconsiderat şi nu mai ştiu eu cum ... din păcate realitatea este dură - o glumă proastă, ironică etc.
Cel mai dur e atunci cînd nu există înţelegere a oamenilor apropiaţi, pînă la urmă, de multe ori se repetă acelaşi scenriu. Te simţi singur, încerci să te apropii de unele persoane, ele devin unicale, dar la o disensiune simţi că tu eşti pe malul celălalt de apă şi iarăşi te simţi singur. Conştientizarea că "fiecare moare pentru dînsul" (Sartre) e sinceră, chiar dură de atîta sinceritate. Ca o concluzie: oricît de aproape nu te poţi simţi alăture de cineva, pînă la urmă eşti "dincolo" de malul ei - conştientizarea singurătăţii doare şi aceasta te face să fii sortit ca să te simţi singur pe o insulă din oceanul existenţei. Filosofia buddhistă e cea mai actuală: nu te atinge de nimic, fii departe de tot şi atunci te vei feri de multe probleme ...
PS ceea ce am făcut mai sus nu este decît o filosofie a singurătăţii şi a dezamăgirii ... mîine va fi mai bine (în timp ce scriam ... parcă mă purificam ... şi mă simt mai bine) ... tot consider că ura (Alex) este o povară pentru om ... e ca o piatră care cel mai bine să o laşi undeva dincolo. Noi în general scriem ca să ne descărcăm ... chiar şi facem o cercetară ca să înnţelegem procesele ascunse, să înţelegem punctele de pornire, de dezvoltare şi cele de stopare şi în primul rînd să ţinem în mînă obiectul studiat ... . Fiecare scrie despre ceea ce doare şi despre ceea ce vrea oarecum să scape... şi dragostea în exces doare, de acee şi scriem să scoatem măcar ceva din interiorul nostru - excesul supără ... mă duc să mă conexez de oameni ... să uit de singurătate .... încep o altă serie din sezon şi din film ...
succese

Osicilam intre nevoia de singuratate si nevoia de socializare. Ambele au avantaje si dezavantaje.

Atunci cand simtim ca nu suntem intelesi inseamna ca ne concentram pe propria persoana, ne cunoastem pe noi insine (din propria perspectiva) iar imaginea noastra despre noi nu coincide cu ceea ce cred altii despre noi. Este ceva atat de firesc sa simti ca nu esti inteles, iar atunci cand ai impresia ca esti inteles, este doar o iluzie si merita sa te bucuri de ea.

Rationalizarea duce la reducerea suferintei, a fericirii ... a orice. Negarea starii pe care o ai, te afunda si mai tare in ea.

De multe ori uitam ca si altii sufera si nu isi exprima suferinta, de prea putine ori recunoastem ca nu noi suntem centrul universului, este greu sa ne consideram neimportanti, trecatori ... Dar nu suntem singurii care trec prin suferinta, cu totii o fac ... iar daca nu o fac, inseamna ca traiesc doar partial. Pentru ca a trai inseamna sa nu refuzi tot ce inseamna viata, sa suferi, sa iubesti, sa urasti ... si cel mai important sa iti doresti; cu cat te schimbi mai mult, cu atat poti spune mai des ca traiesti.

Poate ca ar merita deschis un nou topic cu tema "singuratate". Prea multi filosofi au ales un mod de viata solitar (Kierkegaard, Nietzsche ...), ei au reusit, si-au ales acest stil de viata.

Mod de viaţă solitar??? - Nu este necesar să fii singur pentru a fi singur - sorry pentru tautologie, dar nu am alte cuvinte. Este mult mai singur cînd te simţi înconjuraţi de oameni, decît să fii singur în pădure. Să fii un Robinson între "ai tăi". Pare-se că suferinţa neînţelgerii te face să simţi mai plin realitatea - asta-mi place!
Mi-ar place să fac cunoştinţă cu un Schopenhauer sau Nietzsche căsătorit şi care are copii. Din păcate filosofia lor nu este socială, nu te poate învăţa să trăieşti printre oameni şi cu oameni (Hegel, Platon, Mill etc.). Mi-aş dori o simbioză între Hegel şi Kierkegaard: cum să trăieşti printre oameni fiind armonic cu tine însuţi, cu alte cuvinte cum să nu fii singur în acelaşti timp simţindu-te singur. Se bat cap în cap. Poate.
Recunosc principiul shimbării - ea te facă să fii veşnic altul. Dacă oamenii dinjurul tău, mai bine zis cei apropiaţi, păstrează acelaşi motiv de schimbare, ritm, permisivitate atunci este ok; dar dacă tu te-ai dezbătut de la schimbarea comună, vai şi amar de capul tău - ei pur şi simplu nu te vor putea capta, înţelege - se vor uita la tine şi nu te vor vedea. Schimbarea socială implică apriori disensiuni, neînţelgeri, cînd sunt prea radicale te vor vedea ostil - fenomenul Socrate specific pentru toţi filosofii - ei cîte o dată sint dincolo de segmntul înţelgerii, segmentul unui prezent previzibil. Filosoful este fiinţa viitorului, el va propune o descriere a oceanului reieşind din mirosul vîntului dinspre ocean fără a-l fi văzut vreodată.
Dar ma-m dislocat de la temă - singurătatea este atunci cînd îţi măsori limitele insuliţei tale şi înţelegi că nimeni nu te poate ajuta în acest calcul, o mică implicare şi totul se transformă în arteficial şi steril. Mă gîndeam adesea la esenţa terapiei psihologice - un amestec în treburile persoanei pentru a-l readuce la viaţa socială, aici filosofia ca terapie vine să facă un alt lucru, nicidecum educativ - vine să se aşeze alături de pustnic şi să tacă ... pentru mulţi o astfel de tăcere ar fi mult mai bogată decît un tratat de "cum să trăieşti în familie" sau "cum să cîştigi bani mai mulţi" etc.etc.

Nu am stat sa intru in detalii despre singuratate ... este asa cum zici tu, singuratatea este un fel de a simti, nu ceva quantificabil/masurabil.

Un Robinson Crusoe, nu poate fi considerat a fi singur, deoarece el nu are pe nimeni pe langa el. Singur esti atunci cand esti in centrul unei metropole aglomerate si simti ca nu cunosti pe nimeni, relationezi foarte putin cu lumea, si cel mai important te simti neinteles de catre toti; diferit si neinteles de toti, singuratatea este resimtita ca o imposibilitate de comunicare.

Sunt în preajma unui colaps … îl citesc pe Heidegger „Introducere în metafizică” – nu este fascinant? Fiinţa există şi mai mult nimic? – ce mici suntem dacă răspundem la întrebare. Ea are sens în goliciunea sa metafizică, parcă de o contemplare ascunsă. Ea seamănă oarecum cu exerciţiul metaizico-mental „Cine eşti tu?” în şcoala yogină. Arunci totul la o parte: case cu tot cu cîinii mici domesticiţi, universitate cu tot cu oameni, scaune şi mese, şi florile prăfuite din sala de lectură, totul va să rămîne undeva jos. „De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic?” şi cel mai important e să te arunci pe tine însuţi la o parte – Cine/ce eşti tu de fapt? Care este esenţa ta? – un oarecare apeiron? O monadă? Un suflet? – Nu – La o parte!!! Ce rămîne? Totul …. Absolut totul ce eu ştiu despre mine: la moment dat o supra-oboseală, mă numesc Iluminator, am X ani, sunt îmbrăcat în haine, am pielea de culoarea pielii, îmi curge nasul, Totul şi ce mai rămîne? La fel trebuie să dau la o parte! … Aşa ne este crucea noastră că tocmai procesul de „a da la o parte” este interminabil. Odată ce sună întrebarea în interiorul meu – „Tu eşti ceva mai mult decît eşti” şi care porneşte din „De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic?” ne aflăm în găsierea punctului, sau contrapunctului de ieşire. După fiecare uşă este o altă încăpere plină de sens, plină de alte uşi şi plină de alte glasuri… Fiinţa-i peste tot şi în acelaşi timp este. Odată cu este, alături este un nu, însă el ţine de o altă dimensiune, şi altă încăpere.
Astfel spiritul se bate cu capul de pereţii penetenciarului său, într-o plină singurătate, într-o deşertăciune. Şi cine poate să mă înţeleagă? - Fiinţa - care eşti şi tu, poate, prins în mreaja Fiinţei.

Salutare la toţi
Mi se pare demult, că eu sunt cela care dau din mînă reflecţiei mele din oglindă!!! Poate că simt nevoia să mă strecor într-o fisură mai laterală din Das-man pentr a-mi odihni răsuflarea. (Ca să se înţeleagă - Sunt un pic obosit de descurajări şi întristări... şi aş dori pur şi simplu un loc în care să mă odihnesc, să beu un pahar de Sine şi să respir.... cîndva Agora era pentru mine acel Loc - eu mă duceam anume să stau, să-mi scot un piculeţ masca, paltonul a unui "a fi", să-l pun în cui şi să stau în faţa unei ceşti de ceai. Acum se pare că "Locul Agora" nu mai există. Fiecare absorbit fiind de DASMAN îşi duce "a fi"-ul său cum îi este dictat să fie. Şi eu însum la fel. CÎndva am fost mai viu decît acum, mai interesat de gînduri ce diseacă dimensiunea SCB-ului [Scheme Cognitive de BAză]. Poate că pur şi simplu ne-am epuizat? .... adică nu mai avem ce spune unui altuia, nu mai avem ce pune pe masă şi ce mînca - suntem mai înguşti decît credeam. Poate că proiectele de "Creare a personalului Agora" ne-a strivit pe noi? şi nu mai suntem în stare să ne ţinem pe picioare: Revista, Reprezentarea SOcială, Întîlnirile, Adunările "de ce facem noi mai departe". Ultima ceaşcă de ceai a fost sorbită cu mai mult de o lună în urmă, cînd ne-am adunat să vorbim despre filmuleţul documentar - mai departe un zerou mare. NU mai ştiu eu ce să mai scriu ... însă asta a fost să fie. Vin aici ca la un cimitir: miroase a trecut nerealizat, vîntul bate a pustiu din toate părţile, îmi aud doar paşii mei... trebui la un moment dat să uit! să ies din tercut! să găsesc un alt LOC, o altă CEAŞCĂ de CEAI, o altă FISURĂ în care să mă bag odihnindu-mă. Pentru a uita trebuie să uit "a uita" ... cum să o fac? - acum să bat ultimul cui în cavoul meu - să mor şi eu. E prea nostalgic să rămîi ultimul!!! BOC-BOC-BOC şi aici a fost să fie. Paradoxul constă în faptul că de FIINŢĂ nu poţi scăpa, acei care au iubit un vis nerealizat: o fată, o ocupaţie sau altceva şi care cu tot dinadinsul s-au străduit să UITE, o făcea atît de insistent încît trăiau cu ceea ce uiţi mai aproape de tine. NU poţi ieşi din FIINŢĂ!!! Eşti ceea ce eşti! şi dacă doreşti să uiţi de tine nu o faci decît printr-o altă uitare - Uiţi uitarea uitată!!! - cu alte cuvinte nu uiţi nimic. Este cazul să-mi aduc aminte de procedeul budhistic - stingerea dorinţelor!!!
Atît de oficial îmi bat sicriul încăt, din curiozitate, aş dori să văd, ce va spune lumea ? CA un copil, nu ci ca un suicigaş, care spune SAR peste geam, şi rămîne în fereastra întredeschisă să spere că cineva o să-i dea o mînă de ajutor... Şi totuşi ce semnifică - a sări în neant?, ce semnifică a muri ca ceva?, ce semnifică atunci cînd îţi laşi să se piardă o mască la care ai ţinut? ce semnifică atunci cînd te dezamăgeşti şi înţelegi că aşa este viaţa şi trebuie, pentru binele tău, să "mergi înainte", să nu mai fii o stafie printre morminte?
PS Pare-se dragostea mea de mine mă va face să mai vin pe la Cimitirul Agora, ca o stafie care nu-şi găseşte împlinire printre cei vii, nici printre cei morţi - blocată între sticlele unui geam.
PS - Plec ... să-mi demosntrez "a fi"-ul meu, să amăgesc lumea că sunt "bine şi ok", plec să-mi arăt musculatura mea de "a fi" şi "a putea" între cei ce pot şi sunt. Mă întorc în dimensiunea acelor "progresivi", şi "deştepţi", şi "pricepuţi". Cu siguranţă voi reveni la "Cimitirul AGORA"!!!!.... din curiozitate...pentru a uita de AGORA

Cumva ma regasesc in ceea ce resimti tu, am simtit si eu dar in legatura cu alte lucruri si intr-un fel ma bucur ca nu sunt singurul care a trecut prin astfel de trairi ...

Uneori ajungem sa fim foarte satisfacuti de ceea ce facem, iar satisfactie este inzecit mai mare atunci cand gasim alti oameni asemanatori (intr-o buna masura) cu noi si actionam cu totii in aceeasi directie. Toti se motiveaza intre ei, in zilele mai proaste ale unui membru, ceilalti ii fac ziua mai buna si viceversa ... astfel toti isi continua drumul, intr-un ritm posibil tuturor.

Cu timpul lumea se mai schimba, si nu numai ea ci si noi. Propria persoana devine o alta persoana, iar scopurile impuse de noi insine in trecut nu mai sunt la fel de satisfacatoare si modul nostru de actiune devine lipsit de vointa, pentru ca nu mai suntem cum eram ... ei bine, in acest stadiu intervine si depresia, dezamagirea fata de noi dar si de restu pentru ca am crezut ca avem acelasi drum si asa mai departe ... ei bine, cred ca strictetea fata de propria persoana si fata de grup duc inevitabil la o inadaptare, fiind prea plastici totul incepe sa se rupa.

Ce mai ramane dupa ? Amintiri frumoase si nostalgia unor vremuri apuse ... o parte din viata noastra ne-o vom aminti pentru totdeauna datorita acestor realizari personale dar si de grup.

Eu unu cumva sunt detasat de subiectul in sine al lui Iluminator, doar mi-am spus parerea, cumva regasindu-ma in trairile lui ( aceleasi trairi dar cu alt subiect). Eu unu cred ca instinctul de conversare intervine in viata exact cand nu trebuie, pentru ca nu ne dorim conservare atunci cand ne angajam in discutii profunde si unele dintre ele chiar periculoase, poate unele dintre ele ar trebui sa aiba si avertisment "atentie, acest mesaj poate sa va dezechilibreze emotinal, sa va determine o viitoare depresie existentiala sau o noapte alba " . Ei bine, nu conservarea proprilor convingeri ne duce la nivelul acestor disctutii profunde ci din contra, pasim pe un teren necunoscut si periculos fara frica de a ne schimba din ceea ce suntem. Instinctul de conservare intervine datorita starii emotionale pozitive survenite in urma catorva discutii sau in urma unei retrospective generale ... placerea noastra interioara ne blocheaza si ne face sa nu mai facem nimic, stagnam, ramanem neschimbati in convingeri si ne este frica sa mai continuam, pentru ca starea atinsa este placuta, efortul s-a meritat ... dar usor usor fericirea se duce, intervine nefericirea in mod natural, nu este nimic de speriat, doar ca aceasta persista cu o forta apropiata fata de cea a nefericirii ... si astfel devenim nervosi si incapabili de a mai putea repeta aceleasi lucruri, astfel ajungem la inactivitate dar si la echilibru emotional (nici fericit dar nici nefericti).

Am scris acest mesaj, oarecum detasat de subiect, dar din nevoia de a scrie, pur si simplu am simtit nevoia sa mai rationalizez ceea ce imi trece prin cap. Sper ca expunerea mea nu va fi luata personal sau cu conotatie negativa de catre cineva, consider ca totul merita analizat si dezbatut.

Si acum putina reclama pentru Nietzsche

"Oamenii de o tristeţe profundă se dau de gol când sunt fericiţi: ei au un fel de a se crampona de fericire, de parcă ar vrea s-o zdrobească şi s-o înăbuşe din gelozie. Ah, ei ştiu prea bine că ea le va scăpa printre degete!"