Delir, dar nu metafizic

Nimeni nu ne învață cum să trăim. Cum să facem alegeri. Pentru unii e cel mai greu să conștientizeze faptul că de azi înainte sunt responsabili de tot ceea ce fac. Mă deranjează lipsa mentorilor. Mă deranjează lipsa de voință și putere în tinerii de azi. Mă deranjează faptul că nu putem să ne organizăm timpul. Mă deranjează faptul că ajungând matur, încă nu înțelegi că ești matur. Te trezești că un sfert din viața ta o trecut fără să observi. Că o trecut liceul, că o trecut universitatea. Și înțelegi că așa o să treacă viața. Mai ai timp. Mai ai timp să faci asta or cealaltă. Poți face orice. Dar nu faci nimic,adică, faci ceva, dar parcă nu ceea ce trebuie, ce-ți trebuie ție. Și pentru că așa se întâmplă că timpul trece și tu ești înglodat în nebunele și aiureli, n-ai să ajungi să faci nimic semnificativ. Nu. Nu pentru societate,umanitate, pentru specie sau glorie. Ci pentru tine. Pentru suflețelul tău. Pentru ființa ta egoistă și arogantă. Să te salvezi de frică, de patimi, de neant. Să sufli ultimul firicel de praf de pe tine și să zici:gata,băi, eu m-am dus. Și să n-ai regrete. Și să nu întorci înapoi capul.


Mă deranjează faptul că nu trăim. Trăim, da parcă înădușindu-ne. De parcă dumnezeu ar fi un maniac și i-ar plăcea să ne vadă sufocându-ne. Zilnic. 24/24. Ne sufocăm până și-n somn. Nu e totul până într-atât de tragic. Dar mă uit în jur, la toate instituțiile și organizațiile, toți oamenii iștea care cu dracu știe ce se ocupă și toți consideră că treburile lor îs extrem de importante, dar când le apare întrebarea: pt ce tot asta?,nici șeful lor nu știe. Și nici șeful șefului. Completezi formulare inutile și fel de fel de foi și anchete la școală,universitate,spital,bancă,morgă,poliție,bucuria. Deseori nu știm de ce facem asta or cealaltă. Așa trebuie. Nu ni se explică. Nu vrei să te automatizeze, dar te automatizează. Pentru că dacă nu faci ce ți se cere, te penalizează, îți scad notele,te lasă restanțier, îți pun notă satisfăcătoare la purtare, te pun în colț, nu-ți dau salariul premial, se uită rău la tine, te concediază. Oamenii care te penalizează nu sunt vinovați. Ei nu înțeleg ce fac. Ei au un rost al lor. Sensul lor e ceea ce ei fac. Și fără asta, îs ca fără axis mundi. Până la urmă, te obișnuiești cu orice, din când în când te trezești, mai mârâi, mai hamăi și ajunge.

Monotonia infinită a tiparului nu e caracteristică pentru specia umană, ci pentru altele: animale, păsări,etc. În ontologia umanului se produce un bum:libertatea. A hotărî înseamnă să dau hotare: mie, lumii din jur, vieții mele. Iar în orice hotărâre, eu dau hotare nu doar ființei mele, ci și ființelor din jur. Se bagă alteritatea în joc. Atunci când nu vrei să te supui, altul sau celălalt încearcă să te facă să te simți vinovat. E tare faină șmecheria asta. Te învață de mic ce e bine și ce e rău. Pentru bine îți dă o bombonică. Pentru rău te face să te simți vinovat. Crești mare și faci altfel distincția între bine și rău. Dar când faci ceva care nu e bine conform opiniei publice, or poate conform opiniei unui celălalt care ți-e superior după statut, atunci tare frumos se folosește metoda prin care te face să te simți vinovat. N-ai făcut nimic rău. Parcă ai dreptate. Parcă s-ar fi putut găsi modalități neutre de a ieși din situație. Și oricum vina asta. Vechea/noua ta morală. Poate am paranoie, dar mereu mi s-o părut că există ceva în noi, în sistemul ista, ce vrea să ne dea la xerox. Așa pur și simplu se primește. Nu știu cum. Proiect devastator al uniformizării. Re-introducerea tiparului. Omul se zbate să fie diferit, dar totodată începe a dezaproba/urî/judeca tot ce nu-i ca el. Poate ar fi mai ușor să accepți diferitul,decât să ai în jur clone. Celălalt nu trebuie să se transforme în dușman,dacă gândește altfel. Vrând să-l bagi înapoi, la locul lui, de unde să nu-și mai scoată nasul, îi invalidezi ființa. Și altul la rândul lui are să-ți scrie pe frunte:infirm.

Regulă de circulație pentru monade: păstrează distanța!