Timp și temporalitate

Saltuare Agora

Din păcate nu există nici un topic care să se ocupe despre timp și temporalitate ... cel puțin cînd am dat la căutare nu mi-a arătat nimic.... undeva totuși este, dat nu-l puteam găsi - în fine... mai pun și alt topic, care să înmulțească niște file de aici.

Timpul și temporalitatea.... aș dori să-l ating pe Heidegger, sau pe Aristotel însă încă este poate prea devreme, sau poate că-mi doresc să fiu mai proaspăt prin mine însumi - un fel de meditație-proiecție-reprezenatare a problemei de timp.

Mai pe scurt ...timpul își are sens în limitele spațiului, obiectele din cotidian sunt unite în niște algoritme care și oferă o zonă de lucru al timpului. Timpul prin el însuși este cu neputință să-l obții, precum și pe DUmnezeu... de undeva el ne vine în sistemele noastre: fie apriori în formă de intuiție, fie nu știu mai ce, dar singur prin sine el nu se poate de explicat, pur și simplu nu se vede. De aceea el există prin obiecte unindu-le (prin spațiu).

Viața cotidiană în care suntem încorsetați nu reprezintă mare lucru, în sens că nu deține oglindă pentru a se privi și a se analiza - îi lipsește această calitate. În cotidian se există, undeva, prin sine și în momentul cînd noi începel să-l reflectă ieșim din el și atunci putem să desprindem în meditație conceptul de timp. Timpul care se scurge, timpul care se scurge vis-a-vis de ceva, ca o lesă invizibilă îl leagă pe om de ceva. El se depărtează pînă la cît se poate de departe (cît îi permite lesa), și acolo la limită cînd există tensiune se și face filosofie, acolo se simte cum timpul trece.

Pentru a percepe timpul este, undeva, nevoie ca să fi absenți de el, precum o altă metaforă - ca să vezi cum este traiul în Moldova, ca să-l pătrunzi și să-i vezi distincția a ceva al tău, ai nevoie pentru un timp să pleci de acasă și să fii străin, doar atunci vezi și percepi ce este Moldova. Cu timpul avem același lucru, ai nevoie să pleci din el... atunci apare dilema cum poți să ieși din ceva și să gîndești ceva, dacă nu poți folosi pentru gîndire decît timpul? - Kant este fix în această paradigmă - timpul este intuiție înăuntrul nostru. Eu, din perspectiva mea, aș ieși din această paradigmă și pot să/l implic pe Einstain, care ar afirmă că timpul este în afara noastră și el se desfășoară separat de mine, în dependență de forța de gravitație ..... (nu aș dori să mă extind). Dar ad hoc, comunicînd cu mine însumi (cea ce fac acum), ajung la o concluzie - că fie ar exista un centru de gravitație puternic, fie slab, dar timpul totuși există, doar că este relativ în scurgere. Și atunci există, zone în care timpul „de afară” poate fi măsurat prin alte spații, cu o altă scurgere temporală. Deci noi nu putem să omitem a-temporalul, dar putem să presupunem că totuși există o încetinire/grăbire a timpului.

Ce se face atunci cînd se consiliază un om la terapeut sau la o terapie prin filosofie? - el nimerește într-o zonă menajată existențial (presupunînd atît spațiul interior, scheme de sine alternative, moduri de gîndire deosebite, probate altărui de un sofos) și-l determină să iasă oarecum din schemele sale, din ființarea sa personalizată (poate întro formă de scenariu) și să se probeze ca altceva.... iată aici este lesa întinsă, sofos-ul încearcă să-i rupă lanțul de la gît, să-l descătușeze (ca in mitul cavernei), propunînd o varietate extrem de mare în-a-fi-diferit-de-sine, el este pe teritoriul Alisei din Țara minunilor. Aici el încearcă să vadă limitele spațilui său de cugetare, se probează dilemele/paradoxurile logice în care el a trăit un segment anapodă din viața lui. De ce anapodă? - deoarece el a apelat la consilier nu din fericire, ci din chin, din imposibilitatea de a găsi soluții la problemele sale - el s-a găsit pe sine într-o cușcă, din care vrea să iasă. Însă unica problemă această cușcă nu este decît, pielea sa interioară, sinele său automatizat care cere practic inconștient să respecte ritualul tradițional al existenței sale.

Deci, consilierea trădează desfășurarea timpului clientului... este un timp-joc - acolo se jonglează cu el. „Consilierul - Cum te vezi peste 5 ani de zile? - Clientul - Mă văd avînd X,Z,G, etc. Cons - Dacă acum părăsești persoana X - cum te vezi peste 5 ani; CL. - mă văd un pic altfel.... Con. - pot să te descrii? - Cl. - La moment îmi este dificil... Cons. - Și totuși încearcă, spune ce-ți vine în minte.... Cl - să zicem că dacă m despart de acel X eu voi face P.M.K.L. etc, Cons. - poți fi mai detaliat?... te rog cu lux de amănunt....” (iată ... cam există anumite segmente din consliliere care se procedează cam așa cum e scris mai sus)

...........

Poate că vi continua mai încolo ...

Da.... ii buna treaba - nu prea am inteles, dar se pare ca este ceva destept

Pentru persoanele care nu prea au înțeles ... postez o serie II

Domeniul de timp, nu știu de se poate ridica la nivel de problemă, pentru mine nu este nici o problemă (desigur că dacă dorești atunci ea este). Însă nu este o problemă care trebuie să te apleci asupra-i și de a căuta o definiție exactă, simptomatică, generală etc. asupra timpului te poți apleca prin anumite platforme... de tipul augustiniene, aristotelice sau heideggeriene, pe cel din urmă îl simptaizez. El H., a spus că timpul „ este orizontul de înțelegere a oricărei ființă și a ființei în genere” - da, fără timp nu poți nimic relata, deci în el se petrece totul.

Ce se face oare în ședințele de terapie? - se joacă cu timpul și spațiile personale. Fiecare care există în spațiul terapiei, el se poate juca de-a viața sa, pentru aceasta temporalitatea și spațialitatea nu figurează în dialectica celui intrat, ci a celui care vrea să iasă. Cel ce intră trebuie să intre pentru ultima oară. Fiindcă cel ce intră nu este satisfăcut de sine și de viața sa. Dar pentru a schiba ceva în viață trebuie să schimbi ceva în tine, de aceea terapia presupune lucrul cu sinele omului. Ce se află în interiorul său, căci acolo-i este viața sa și nu în exteriorul său (vorbesc în maniera stoicistă - nu cîinele generează frică, ci reprezentarea ta de cîine generează frica, cîinele nu are mai că nimic comun cu ceea ce ai în cap.... odată te-a mușcat și tu îi atribui posibilitatea mușcăturii oricăuri animal din această clasă).

Deci viața omului este de/re-jucată într-o altă manieră. Aici, dacă vorbim de temporalitate se utilizează, două interpretări (altceva nu pot să le zic....)
Pe de o parte, re-jucăm segmente din viața sa - de exemplu atunci cînd subiectul parcă sapă în trecutul său, scoate de acolo un segment: situație, circumstanță, gînd într/un spațiu anumit (... „ce te face să crezi despre ..... cînd ești acolo...”). seamănă cu procesul de defragmentare la calculator. Scoți un claster... și îl aranjezi într-o altă ordine...îl pui pe un anumit raft, dferitu de unde stătea pînă acum... colo se lipește de alte cauze și efecte, alte blocuri de viață și practic se strică dialectica cu care subiectul este familiarizat, cu care omul se trăiește pe sine temporal prezent (pe fundamentele căruia își menține imaginea de sine, portretul său). Sunt însă și situații cînd noi îl facem timpul să curgă foarte lent ...„iată de aici dacă se poate mai detaliat ...” un detaliu putem să-l descriem în diferite ipostasii... în această situații timpul parcă se stopează, parcă-și ia o pauză. Iată „detaliul” cu descrieri foarte minuțioase, îl prinzi în limite și îl primlbi prin alte segmente din viața sa. Parcă ai tăia o bucată dintr-un film și ai încerca să-l lipești în multe-multe alte scene...

Și a doua posibilitate de a vedea timpul reprezintă iseșirea omului din această dialectică „infectă” a sa. În terapie noi oformăm viața îi punem alte accente și pauze. Terapia ca un spațiu foarte diferit de restul spațiilor omului, care are un tipic al său, o cursivitate specială, dealtfel ar fi imposibil să analizezi viața într-un spațiu și timp. Se formează parcă un alt etaj, o construcție adiacentă unde omul își construiește propriul său muzeu... de oase, de deșeuri, de medalii și reușite. (apropo.... o notă specială .... unii oameni atît de mult își îndreaptă privirea și atenția către construire acestei încăperi, încît se uită de viața însăși, și el trece dintr-un curs interminabil de autocunoaștere și dezvoltare în altul... un fel de veșnic student al propriei vieți. Această „pristroikă”, acest apendice al vieții sale, el la un moment dat trebuie să-l distrugă, sau cel puțin să-i dea o doză de cotidianizare (în detrimentul pierderii specialului autocunoașterii - cînd autocunoașterea se automatizează , ca și sexul nu devine interesant după o perioadă de timp). Și doar astfel se poate merge mai departe - iarăși metaforic un fel de depou pentru viața sa, un depou care are proprietăți de transformare, de reparație a mașinii (nuca problemă că dacă epntru mașină există anumite standarte atunci pentru om.... mai mult ar fi să zici că ar fi să există o anumită piesă, pe care nu ar fi din exterior, ci se scoate și se șlefuiește, sau se mai adaogă ceva la piesă, dar să facă transfuzie dintr-un subiect în alt subiect a vieții nu este cu putință. Piesa nu se va putea să se prindă, ea pur și simplu va cădea în hău. Deci piesa se scoate și cu multe-multe-multe instrumente se poate de oformat, și de ajustat celelalte piese cu care ea intră într-o legtură directă și tot șa pună cînd se re-structurează, re-acordează viața sa en plenum.

E prea tîrziu și eu mă duc la culcare.... succese

Spațiul e o manifestare exterioară a unei stări de lucruri în mijlocul căreia ești plasat circumstanțial, iar timpul e perceperea interioară a acestei exteriorități, care se află într-o continuă petrecere, adică devenire (ipotetic vorbind). Stările de lucruri se schimbă, evoluează pe o anumită traiectorie. O stare de lucruri (1) devine o altă stare de lucruri (2), dispărând. Ea, prima stare de lucruri,nu poate rămâne pe loc, ea dispare în vid. Or, poate că rămâne totuși pe loc, fiind ceea ce a făcut posibilă o altă apariție. Or, dacă există un ”cod genetic” al stărilor de lucruri, ca un fel de memorie umană, în care să fie înscrise toate stările de lucruri anterioare, un fel de cauze și efecte anterioare stării de lucruri prezente aici-și-acum, atunci ea rămâne în această ”amintire” și nu dispare, prin urmare, în niciun vid.
Starea de lucruri care nu devine, e lipsită de temporalitate. Presupunem că ies de acasă și mă duc la universitate, ne-rămânând nimeni în spațiul ”casă”. În cadrul acestor limite spațiale, mai putem vorbi de existența temporalității? Totul rămânând la locurile lor, ne-existând nicio ființă vie (om, animal, plantă, altceva) care să se miște, respire, să fie un fel de martor-ocular care să privească această realitate ne-mișcată de lucruri, ne-petrecându-se nimic în acest cadru spațial, atunci? Fără să vreau, scriind, re-așez sensurile unor concepte, permițându-mi să afirm că timpul are semnificație doar în prezența unei conștiințe care să poată însuma percepțiile sale anterioare cu cele prezente, ”intuindu-le” pe cele viitoare. Mă întreb dacă există vreun prezent. În momentul X ceva se petrece, iar conștientizez acest moment X în momentul imediat următor (Y) și ca să însumez și să percep X și Y am nevoie de un alt moment ca să o fac + să îi atribui un sens definitoriu, ca să acord o anumită inteligibilitate celor întâmplate cu care am luat contact. Mă rog, până la urmă nu e chiar așa, pentru că ceea ce descriu aici, se întâmplă într-o secvență de secundă imperceptibilă pentru mine. Interesant asta să descriu: timp vs perceperea ”petrecerii” lui...



Ăăăăăă, de aceea, filosofie se face ieșind din spațiu și timp. Or bun, poate doar eu înțeleg asta așa. În gândire, poate că există un colțișor ”atemporalo-aspațial” (asta doar în sensul atitudinii mundane, în sensul perceperii și priceperii cotidian-umane), un colțișor unde există totuși stări de lucruri plasate spațial, care devin (ideile): se petrec, se schimbă, se realizează. Deci, nu-i chiar colțișorul propriu-zis atemporalo-aspațial, căci ideile de acolo îți au staticitatea lor spațială și dinamicitate temporală. Te rupi de o realitate cu spațiul și timpul ei, intrând într-o altă realitate, cu o altă existență, desfășurare.
E o modalitate de a te plimba dintr-o realitate într-alta. Nu că ceea ce ar rămâne în afara exteriorului tău fizic s-ar schimba, însă astfel văd eu că reușești să interpretezi realitatea material-obiectivă, să-i dai un sens. Și să te înțelegi pe tine în mijlocul ei, ca ființă purtătoare de sensuri.

Cam astea-s ideile ce-mi vin.

Tot în această ordine de idei (în stilul ”cum să te psihanalizezi singur”):

Ca subiect, mă gândesc pe mine ca o însumare a tuturor ”stărilor de fapt” (să presupunem) pe care le-am prezentat prin mine însămi de la nașterea mea până în acest moment, până la a fi această stare de lucruri. Continui un gând mai vechi: fiind plasat, ăă, ancorat în anumite condiții existențiale X de aiciși acum, din care nu găsesc scăpare, acestea au fost cauzate de altele. Eu m-am plasat, făcând alegerile de vigoare. Dacă mă aflu într-o situație-limită, hotărârile mele m-au adus aici. Și nimeni altul în afară de mine nu mă poate ajuta să ies din acest cadru de limite existențiale. Îmi vine în minte conceptul de ”atractor”. Dacă există momente cruciale de aicișiacum în care  trebuie să decid ce traseu va lua viața mea, atunci poate că există și un alt moment-crucial spre care mă îndrept încet, dar sigur, luând acele decizii care în loc să mă pună pe o altă traiectorie, să-mi schimbe direcția mișcării mele, evoluției stării de lucruri care mă caracterizează, mă aduce de fapt din ce în ce mai aproape de punctul fatal. Oare?

Bun. Conștiința mea dă sens realității înconjurătoare. Eu dau prioritate unor chestii,care devin importante pentru mine. Celelalte rămânând în domeniul obscurului, nefiind indentificate, adică numite.și dacă nu le numesc, prin urmare, nu au existență pentru mine.
Să luăm așa: eu respir, inima mea bate, degetele mele apasă butoane, eu simt atingerea degetelor de tastatură, eu văd ceea ce scriu, eu aud ceasul de pe perete, aud izbiturile în tastatură, dacă mă concentrez mai mult, aud cum respir, pot să-mi simt inima. Până a mă concentra pe aceste ”fenomene”, eu nu le conștientizam. Ne-concentrându-te pe situația ta limită, ne-conștientizând durerea ta, frica ta, furia sau lipsa, adică nevoia de ceva, tu trăiești bine mersi. Și nimic din astea nu există, până dai de ele nas-în-nas. Dar, durerea or oricare altă emoție puternică avea spațiu și timp în tine. Ea era bine încadrată spațialo-temporal, doar că atenția ta nu era focalizată pe aceasta. Omul poate dirija cu privirea sa, care conferă importanță, sens lucrurilor, situațiilor, evenimentelor. Și dacă nu-ți îndrepți atenția/privirea asupra unei probleme, asta nu înseamnă că ea nu există. Ea-și are realitatea ei, adânc înrădăcinată în tine, evoluând, luând amploare în ființa-ți. Până erupe și fără ca tu să voiești a-ți îndrepta privirea asupră-și, ea îți dă de știre că vrea atenție, că are ceva să-ți vorbească despre tine și despre existența-ți. Ea-și cere drepturile. E voința ei proprie de viață. Ea-și arată puterea. Propria putere, cu care ai hrănit-o, ne-dându-i importanță. Și până ea se ”maturiza”, tu deveneai mai slab și ne-putincios. Și iată-te încadrat în neputință. Neputință = situație-limită din care nu găsești ieșire. Faza cu ”plimbatu prin proiectele de viață pe care nu le-ai ales”, la modu: dacă aș fi făcut asta, acum-și-aici aș fi fost nu X, ci Y. Deci, gândirea ta actualizează anumite stări de lucruri din trecut care ar fi fost posibile, dar dormitează în domeniul posibilităților care n-au cum să devină actualitate, rămânând în inactualitate, într-un spațiu și timp ireale, într-un domeniu al imaginarului sau fantasticului. Și totuși, ființând într-o dimensiune ideatică, non-palpabilă, dar care-și are o existență. Poate că am fi făcut alegeri mai bune, nu neg. Și poate că ideea că ești aici-și-acum cea mai bună ”versiune” a ta, îi respinge pe mulți, că nu vor s-o accepte. Dar ceea ce ești acum, că ești X, dar nu Y, nu poate fi schimbat și poate că ne ajută pe unii, plimbându-ne prin viețile pe care nu le-am trăit or nu le vom trăi să conștientizăm și să prețuim ceea ce suntem la moment. Dar îmi place să cred că aș putea să învăț să mă plac aici-și –acum ca ”stare de lucruri”, ca actualitatea ”a ceva” ce nu putea fi altfel.

Nu suntem de acord cu ogrămadă de gânduri, calități/defecte, decizii anterioare, comportamente și acțiuni ale noastre (din trecut). Ok. Se poate de modelat ”în sine”, în această materie pe care o ai, transformând ceea ce ești. Nu știu cum voi, eu-s o ființă leneșă. Dar atunci când mă ridic împotrivă-mi,fac minuni. Poate că oamenilor nu prea le pasă de ceea ce sunt ei ca atare. Poate că inconștient, vor să se petreacă cu ei totul (viața) mai repede, amânând neamânatul, acele ”chestii intime” pe care le trec cu vederea, punând în prim-plan breduri existențiale: am de făcut urgent nu știu ce tâmpenie,căreia nu-i văd sensul,căreia nu-i văd sensul nici oamenii care mă obligă să fac asta, dar care urgent trebu de înfăptuit,pentru că cine știe ce altă tâmpenie și prin necesitate, trebuie numaidecât (iată fix ca-n kafka uneori ai așa momente). și o faci, pentru că... de ce? Te ridici și spui simplu: nu. Și suporți toate consecințele. Și nu regreți. Fericiți oamenii care au trăit asta: în opoziție cu poziția oficială, până devii tu poziția oficială.

Situația de neputință coace în tine însăți,manifestându-se în raport cu ceva. E mereu vizarea a ceva.  Te simți neputincios-față –de. Te ridici tot împotriva a ceva. Împotriva neputinței. Împotriva a ceea ce-ți hrănește neputința. Și dărâmi, sfarmi, curmi din rădăcină. E bine că suntem ființe simțitoare. Prin asta, ești viu. E fain că poți gândi toate ideile lumii, că poți crea din nimic, poți crea nimicul în tine, în carapacea ta. Dar e super-mega-chill-out când ai aruncat tăt în aer, când simți cum nu-ți lași creierii să se atrofieze, cum sângele clocotește, cum re-așezi lumea la loc, schimbi locurile și sensurile lucrurilor, gândești ceea ce credeai că nu poate fi gândit, faci ceea ce credeai că nu poate fi făcut. Cum scoți o posibilitate din imposibilitate și-i dai realitate (despre spațialitatea ideilor).

Să se învețe omul să se placă pe sine, să se recunoască pe sine ca fiind cea mai bună versiune a sa, chiar și în situația-limită când totul în jur e lipsit de valorificare pozitivă, pardon, lipsit de orice valorificare și intenționalitate, asta ar fi fost genial. (**ar fi fost** - condițional optativ- ăăă,da. ”Condiționalul este un mod verbal personal și predicativ care exprimă în general o acțiune, o întâmplare sau o stare ipotetică a cărei realizare în prezent sau în viitor depinde de realizarea altei acțiuni, întâmplări sau stări, sau o ipoteză nerealizată în trecut”. Această plimbare prin proiectele de viață pe care nu le-am ales, un fel de ”ce-ar fi fost dacă”, luată ca un fel de ”Tratare la nivelul condiționalului optativ” iată câte teme pt teze de licență ne-scrise).
Să înveți să-ți fii propriul axis mundi, să înțelegi că ești singurul care se poate ajuta, ceilalți n-or să te scoată din propriile-ți probleme (chiar dacă ești față în față cu un psihoterapeut/consilier, te ajuți singur; el doar propune ”scenarii” or pune întrebări care la tine rulează-n cap, da la care fiind doar tu cu tine însăți, te eschivezi să răspunzi. Față de un celălalt e mai greu să eviți ”verdictul”: auto-diagnosticarea și găsirea de soluții ”împreună”), la modu: sunt singurul care hotărăște ce e important în viața mea.



Mai simplu spus: 1. Sunt cea mai bună variantă/versiune a proiectului ”individul X” care poate exista aici-și-acum + 2. Sunt singurul vinovat de situația-limită-existențială în care sunt ancorat (ceilalți nu trebuie a fi implicați) + 3. Recunoscând ”problema”, să mă detașez de interpretarea spațialo-temporală pe care o atribui a ceea ce mi se întâmplă și în baza a ceea știu deja despre lume, or ca alternativă, punând în paranteze tot ce știu (epoche fenomenologic) să îmi re-așez viața la loc, așa ca să ies ”re-startat”.

Medusa - esti in diapasonul lui iluminator. Eu am sa lecturez ceea ce a propus Iluminator... asa ca pregatiti-va de equilibristica mea fata de temporalitate si timp. Poate cumva ma voi fuziona cu voi. Asteptati-ma mine-poimine

Salutare încă o dată
Notez, pentru a putea, undeva să găsesc „întîlnirea” înțelesului meu, mă refer la text, cît și prin el la mine însumi.
Anumite clarificări: ce este timp și ce este temporalitatea – cum o înțeleg eu? Totul pornește de la Heidegger, care plasează cuvîntul timp alături de Ființa, ele se interpătrund Cu toate că Ființa reprezintă punctul de gravitație a lui Heidegger, totuși el o explică prin timp, care la rîndu-i este un satelit. Ființa la Aristotel este multiplă - același COPAC el este de mai multe (ceea ce este determinată de o diversitate științifică,fiecare este un atribut al ontologiei).
Cum poate fi morsocată această idee? – iată aici este problema-problemei CE ESTE COPAC? Sau în ce măsură eu determin că ceea ce este în fața-mi este COPAC și nu un melc sau altceva. Ființarea lui Aristotel, cum afirma și Brentano și Heidegger este multiplă. Interesant că faptul că anume ființarea este multiplă, ar determina o căutare a multiplicității și toată filosofia de post Aristotel, apriori recunoaște că este multiplă, și ori de cîte ori încerci să determini COPACUL nu deții decît un răspuns de postem (ca posibilitate de deschidere către diversitate perceptivă)… COPACUL ESTE… aici și reprezintă curiozitatea că toți au căzut în capcană – nu se putea sesiza că COPACUL deja ne este dat să vedem, ca un fel de apercepție. Îninte de percepție. Și anume că mreaja știnței este una secundară – în recunoașterea formelor preliminare ca ceva firesc… de la sine… și atunci întrebarea de unde noi avem acest FIRESC? Acest DE LA SINE? Iată aici se re-naște problema Ființei care a fost uitată. Aici și problema Temporalității și a Timpului.
Temporalitatea ține de orizontul și spațiul Ființei, pe cînd timpul ține de orizontul ființărilor. De aici și marea diferență Temporalitate este una, ca un mega concept, pe cînd timpu-rile sunt diferite (în dependență de un segment al ființării). Timp cosmic, timp subiectiv, timp biologic, timp fizic etc. și multe altele care pot să fie măsurate, calculate etc. Temporalitatea nu poate fi deoarece ține de dincolo de limitele și polaritățile ființei. De exemplu Universitate – acest concept poate fi cunoscut din diferite perspective. De exemplu Universitate ar fi un sistem, o totalitate de oameni fuzionați pentru o anumită activitate (cea de învățare-predare), dar avem diferite universități: USM, USMF, USEM, ULIM etc. fiecare cu specificul său, fiecare se poate de măsurat, de calculat numărul de ore, de studenți de profi etc. dar deasupra la tot guvernează mega-conceptul de UNIVERSITATE… păi temporalitatea reprezintă trăsătură a UNIVERSITĂȚII, dar timpul ține de USM, USMF etc.
Ceea ce este mai bizar, poate decît multe, ar consta în faptul că noi suntem Ființări, deci datorită timpului noi ființăm, la temporalitate nu știu de avem acces, deoarece noi intuim că ea există (nu știu de ce dar acum cad în Kant). Ființarea poate oare să ajungă la Ființă?

Saltuare… ce desfrîu sexual din partea Medusei (în sens frumos, philo-sophic)… am să încerc pas cu pas să mă dau provocării…
1. Poate cineva, în afară de tine să te ajute spre decizie? – Da și Nu în același timp.
a. Da pentru că ei nevoie de ceva din exteriorul tău care să te facă să pășești
b. Nu-fiindcă cel din exterior trebuie să fie și ceva în tine pentru a-l simți și a fi gata să părăsești teritoriul vechi.
c. Sinteză – Pentru a/ți schimba direcția miștării tale ai nevoie și de Tine și de Altul, însă contextul în care se întîlnește Tu Cu El, estedincolo de ambele elemente. Atunci avem riscul să admitem că fonul decide, sau face ființarea să Ființeze.
2. Ieri am audiat o frîntură de carte din OSHO și el explica tehnica respirației. Cînd tragi aer trebuie să fii conștient, cînd scoți aerul tebuie să fii conștient, respirația trebuie să fie conștientă 100 la 100 și el indică – dacă poți să controlezi aceasta la 60 de minute ești iluminat. Dar ceea ce OSHO scrie mai departe este pur și simplu fascinant – între inspirație și expirație există o pauză, în această pauză totul este perfect, trebuie să devii această pauză, cînd practic ești în repaus, nimic nu dorești și esti atotsuficient. Iată în pauză este Divinitatea, cel puțin drumul spre ea. Fix ideea cu degetele și tastaturile … tu ești între ele!!! Decizia asupra ta, chiar și faptul că conștientizezi este înaintea acțiunii, ea determină de fapt acțiunea. Acțiunea vine ca o întîrziere, paradoxal poate faptul (acum mă joc de-a cuvintele), că doar atunci cînd apeși pe clape îți dai bine seama că le controlezi, de fapt ar fi mai bine să afirmi că tu te ctrolezi pe tine. Conștiința este un rezultat al feed-backului, de a pune mîna pe ceva din afara ta și prin aceasta tu te „vezi”, te faci conștient.
3. Mia plăcut plimbările tale prin existența inexistenței … cele cu X, Z, G. etc. Fac o întorsătură… Ființa sau existena lui Parmenide – este ceea ce există că există și inexistența nu poate fi…. dacă îți aduci aminte… Atunci cînd va veni Platon Ființa capătă mai multă forță – există inexistența… de exemplu în dialogul Sofistul… est un fragment în care platon îi critică pe sofiști și afirmă că: „ei arată o imagine incorectă a ființei… (ceva de tipul acesta)…” deci obiectul X este generat de existență (ceea ce vor filosofii să știe) + de inexistență o învăluire de care trebuie să treci. De aceea tu te-ai primblat vrei sau nu vrei prin ființă. Și din punct de vedere psihologic, ea poate să existe mai mult decît faptul că ai pus mîna pe jăratic. Unvis este mai real dacă este veșnic-repetat și ținut cu toate mîinile și degetele posibile… să visezi cu ochii deschiși – nu este cu posibil să refuzi ființa… tu ființezi!!!
4. Din păcate aș mai scrie … dar trebuie să mă duc la culcare … succese și ine ai venit aici pe forum… sper la o colaborare îndelungată.

Problema lui „a fi” este intim legat de subiect. În momentul cînd subiesctul spune „este” acest este determină o ființare, prin asta el deja îi dă oformare, îi oferă un sens. Deci problema ființei este determinată decît de subiect, un este în afara lui nu poate fi „Acest om X este …” în momentul el îi dă substanță. Această tornură din extern spre intern de fap a re-realizat Kant, care pînă la el s-a uitat încă de la greci, chiar de la Platon, care afirma că este… deja implică o idee. Dar să nu uităm că la Platon „Acest om este…” implică Ideea de om + alte idei de „Frumos”, „Urît” etc. După care prin Aristotel s-a ajuns la o nouă înțelegere a lui „este” acea aproape de Nous, de Rațiune-Intelect. Aristotel în Organon plasează Om-ul într-un raft de umanitate cîruia îi căuta să găsească anumite caracteristici distinctive. Omul este muritor, care are rațiune etc… atunci cînd a construit acea bibliotecă științifică, el a construit-o pentru a căsi elementele distinctive, desigur operînd cu ajutorul intelectului și nu cum făcea Platon prin discuție, rațiune și contemplare. Odată cu Aristotel apar și științele, care segmentează conceptul de om în multe subdiviziuni: știința politică (om ca zoon politikon), ștință medicală, ștință psihologică, știința pedagogică etc. această paradigmă de a vedea lucrurile segmentar este valabil și pentru noi. Dar odatăcu el dispare problema Ființei… Nu există mirarea de a vedea ceva care la un moment dat să i se spună Om… nu știu de ce dar noi de la sine înțeles gîndim acest lucru, și dealtfel calitățile sale.
Tot antre-ul de mai sus vine să ridice o problemă – o problemă a catalogărilor, a oformărilor „a ceea ce percepem„ Ce se face în terapie? Metaforic vorbind se coboară în niște subape, dedesubturi care nu sunt vizibile, descoperim niște etaje care au fost uitate, datorită undeva uitării că pot exista, pe de altă parte nu există electricitate sau lumină. Sofos-ul îi vorbește de niște meta-scheme, de niște meta-principii pe baza cărora subiectul poate să-și pună la îndoială sistemul de catalogare de care s-a condus pînă la ședință. De exemplu „Omul X este …„ – terapia prin filozofie te învață să vezi nicidecum omul, dar în primul rînd face o tornură spre TINE ÎNSUȚI, că pentru tine „ceea ce este că este”. În cazul dat OM nu este neapărat om, ci o construcție de ceva care din exeriență știi că este OM. În același timp el nu mai poate fi privit ca OM, ci, de exemplu, ca un „sistem de situații memorabile” pe care tu le-ai prins în istoria ta, sau ca un conglomerat de „dorințe personale„ spre care tinzi etc. (precum Thales în apă nu doar vedea apă, ci substanța din care este compusă totul – el vedea arhe… problema lui Thales că nu perceput subiectul care gîndește APA, pentru el Apa există independent de subiect). Acest exercițiu este valabil și pentru totalitatea de obiecte, circumstanța, ființe, pentru ORIȘICE. Acum încercați să vă uitați la Calculatorul din fața voastră și definiți calculatorul în dependență de TINE…
Pentru mine calculatorul nu mai este calculator, ci o clarificare a instrumentului meu de a vedea și percepe realitatea. Eu sunt Calculatorul și îl folosesc în interiorul meu pentru a săpa mai eficient, a mă găsi, a dezgropa niște „etaje” ale ființei mele pe care le intuiesc undeva că există – Ființa, pe cînd calculatorul este doar o ființare. Și toți oamenii … și voi cei care sunteți acum și citiți… tot sunteți EU, sau părți din mine (care acum… imaginativ… se uităm foarte mirați în cele lecturate… dacă careva a rezistat pînă aici). Eu nu refuz că există o realitate în afara mea (ca în cazul unui solipsism), mai mult decît atît ea există prin faptul că există feed-back, un ceva răspuns non-conștient de mine. Un ceva-de-Cîine care este călcat pe ceva-Coadă … primesc un răspuns de ceva-Mușcătură. În ședințele de terapie pentru a descompune acel ceva „Omul X este …” descompun sistemele de referință foarte fundamentale, un dincolo de a spune Om sau anumite atribute de-ale sale. Sofos-ul pune în discuție desfibrelarea realității subiectului, cînd granițile dintre obiecte, dorințe, frici, se înmoaie se fac mai moi și transparente, după care iarăși să întăresc, dar un pic în alte forme și alte conținuturi.
Ce rămîne cu Timpul și Temporalitatea? …. Timpul, sau ceasul care ticăie timpul. Aceasta poate fi pentru careva distanța dintre o zi și alta (noaptea…), poate fi distanța de la „acasă” la „acasă” în sens din situația confort la situația confort (în acest calcul persoana numără distanța sau situațiile cuprinse între zonele sale de confort)… altcineva paote să numere de la Duminică la Duminică… eu de exemplu am o numerotare inversă… cît a mai rămîas pînă la finele semestrului + de la expediție la expediție. Timpul în condițiile de ființare, care organizează sencvențialitatea este parțial suspendat și undeva se întrezărește o zonă a temporalității însăși. Din ea odată cu re-oformarea ființării se solidifică și noi axe de a se număra timpul. De exemplu de la o ședință la altă ședință, de la o probă/exercițiu de ființare (în condițiile ședinței subiectul primește anumite exerciții, probe care săfie pus în situațiile de a depăși anumite clișee: de exemplu să declanșeze anumite conflicte „arteficiale” cu persoane foarte „bune” etc.) la o altă probă.

Succese... mi-ar fi foarte interesant sa spuneți ce credeți vis a vis de ultima meditație.... mulțumesc anticipat

BUNĂ.
Mie tot îmi place ce-am scris re-citind, parcă nu eu asta am scris dar e necesar să precizez că modul meu de a lămuri (or mai bine zis, de a-mi lămuri mie însămi prin speculații ) anumite chestii poate induce în eroare și să creeze impresia că vorbesc despre o problemă personală. Pe când nu este așa.

Deci, ceea ce-ai spus în contextul deciziei personale a individului, aș numi ”act de revizuire a propriei ființe” în 3 pași: 1.identificarea celuilalt, 2.identificarea cu celălalt, 3.identificarea de către celălalt (act de re-vizuire, prin apel către ALTUL). Cumva,sunt de acord că este și celălalt vizat. Nu te poți izola de cadrul social.zilnic, efectuezi un act de deschidere pt a te ”măsura” cu ceilalți. Într-un fel, îl cauți pe celălalt, pt a te auto-defini.

Mai departe. Preiau conceptele în maniera în care sunt definite: ființa e pusă în legătură cu temporalitatea, ființarea cu timpul. Perechea noțională: ființă/temporalitate, o las pe mai târziu. În interiorul ființării și a timpului e mai simplu, așa că le pot identifica și caracteriza. Astfel, trăsăturile timpului ar fi: a)”consecutivitatea” (succesiunea unor anumite ”stări de lucruri” într-o ordine, s-o numim ”cronologică”),b) ”durata” (încadrarea consecutivității în anumite cadre, de la un punct A până la un punct B) și probabil, c)”intensitatea” (iar aici, vorbim de experiența subiectului de a lua contact cu timpul, actul perceperii sale a timpului, maniera sa individuală de a-l trăi). Iată la ființare mă blochez. Aș zice că i-ar fi comună haeccitatea,adică proprietatea subiectului de a fi unul cu sine însuși, acele calități, însușiri, care-l individualizează, făcând posibilă distingerea acestuia în raport cu ceilalți, acel nucleu care-l determină să fie ceea ce el este, deosebindu-l de ceilalți, și încadrându-l în anumite limite, prin asta, hotărându-l. e interesantă maniera lui Platon. Eu cu istoria filosofiei stau tare slab, așa că nu știam. Spunând: om, deja se presupune un ”a fi”, iar prin a adăuga un ”este” alături de ”om”, îi anexezi o altă idee, pe lângă idea de ”a fi” (ceea ce este). wow.

Aa, era pe-acolo pe undeva o întrebare: ființarea poate să ajungă la ființă? Eu idee nu am de Heidegger, cu toată rușinea. Pot doar interpreta: odată ce ființarea gândește ființa, atunci automat se produce un transfer de sensuri între ființare și ființă. Deci, depinde ce sens i se atribuie ființei. Eu aș pune egalitate între ființă = acasă. Prin conceptul de ”acasă” eu înțeleg Absolutul, legătura mea cu sacrul, o uniune într-o a-temporalitate și a-spațialitate. Matincă la Levinas era: dorința metafizică de a accede la tărâmul metafizic. Asta-i ființa, o meta-ființare care se află de fapt, înlăuntrul ființării, percepută doar ca o transcendență (de fapt, îi transcendentală )


Da.și ca să re-definesc tot ce-am spus până acum,doar că în altă ordine de idei:

Sunt o ființare care e pusă în legătură cu timpul, timpul mă definește, îmi oferă realitate pentru a mă manifesta în toată plenitudinea. Ceea ce trăiesc, în interioritate sau exterioritate, e exprimat prin ”apariții”: reprezentări, amintiri, asocieri, idei, etc.

Ceva din afara mea, un lucru/fenomen, acționează asupră-mi ca un stimul. Eu percep acest stimul, și-l transform într-o reprezentare.

Un mod de apariție al fenomenului-stimul reprezintă o fază de timp. Dar obiectul perceput se înfățișează subiectului într-o consecutivitate de apariții (moduri de manifestare), deci, într-un șir de faze de timp în succesiune. În același timp, obiectul își păstează unitatea/integritatea eidosului cât și a structurii sale materiale, cât și conștiința/ființarea poate efectua sinteza ”momentelor” în care i se arată diferitele modalități de prezentare a obiectului în cauză + ființarea rămâne una cu sine însăși.


Dar, timpul obiectului perceput de mine și timpul perceperii mele coincid? Cu alte cuvinte: timpul e unul și același când vorbesc de ob și sb? Or obiectul își are timpul său, în care se amestecă timpul subiectului, care-l țintuiește. Îl țintuiește, pentru că ”îi încurcă treburile”.

Eu aș mai scrie, da nu știu cât îs de explicită și mi-e somn.

Medusa ... in primul rin iti multumesc ca tu unica care ai reacționat efectiv , căci ... e un pic mai complicat pentru mine. Imi deschizi niste explicari și niște paranteze interesante. NU pot acum sa-ți scriu caci sunt ocupat... dar neapărat voi reveni la cele scrise. Îmi pare rău că nu cunoști ceva din Heidegger sau Platon sau ... de fapt eu însumi mi-am format o reprezentare a mea a filosofiei lor. Undeva academică, undeva mai „a mea” (e și firesc astea).

Ideile care sunt expuse mai sus, chiar ... în momentul de față am ajuns la o înțelegere, mai profundă - că eu interpretez lumea - eu îi dau esență și emoție. Ea este nulă fără mine... și trăiesc prin acest gînd...

Este un fel de sub-mideitație, sau pur și simplu ceva pentru mine.

Lecturîndul pe Evans m-am ciocnit cu o idee interesantă. Epicureismul accentua timpul prezent. Adică el îl orienta pe om să trăiască clipa.Să-l lase trecutul în pace, viitorul la fel. Însă prezentul este semnificativ - să faci cît mai puțin posibil ca să fii fericit acum. Întoarcerea căter prezent. Eu vîd și percep un pic poate altfel. Prezentul de care este orientat omul cotidian. pentru a mă face înțeles - sintgma „omul cotidian” nici pe de parte nu reprezintă omul ca entitate peiorativă. Nu, eu sunt la fel de om cotidia ca și ceilalți. UN fel de captare întrun spațiu firesc și cotidian. Timpul prezent a lui Peicur este un pic deosebit de cel simplist prezent. Timpul lui epicur are profuzime, subiectul își asumă responsabilitatea pentru ceea ce face într-un anumit moment dat

sunte-ți geniali!!!

Pardon, eu-s genială, că încerc să gândesc fără să citesc heidegger Iluminator pur și simplu-i citit. să am în cap eu atâtea lecturi, aș fi ajuns filosof național or poate că nu, aș fi fost decapitată că merg împotriva poziției oficiale

PS: Aștept noi meditații.

Dragă medusa ... tu poate că „ești genială”, dar ca să-l înțelegi pe Dumitru, trebuie să-l cunoști. Dacă în traducerea lui Dumitru... „Genial” - asta înseamnă super-ironic. După ce am re-citit ceea ce am scris. Nu am făcut decît o spumă (recunosc)... tîmpit am repetat că.... nu știu eu ce timp.... este diferit de nu știu ce timp...

Asta-i o ofensă adresată mei .... „Ce genial ești” !!!!

ce drăăăguț,dar, nu-i chiar atât de ușor să mă ”ofenseze” cineva. Dumitru, aștept explicațiile tale, dar așa, riguros totul argumentat pas cu pas. Când ești gata, poți să scrii, nu te sfii. Evident, poți avea și tu un punct de vedere diferit, care va fi luat în seamă.

Iluminator, peste vo 20 de ani mesajele istea o să stea la baza a unui voluminos tratat despre timp și atunci să vedem ce-o să zică Dumitru

Fără nici o ironie stimați filosofi. Nu vă sfiiți să primiți complimente sincere, chiar dacă vin din partea unui nespecialist. Geniul nu e cel care crează ceva absolut nou ci cel care sintetizează mai multe elemente cunoscute într-o combinație nouă. Cred că voi asta faceți şi de asta şi sunteți genii, cel puțin pentru mine, fără glumă.
Cât priveşte punctul meu de vedere, foarte simplist şi foarte dogmatic: timp şi spațiu nu există obiectiv,  nişte dimensiuni învățate care nu au treabă cu ființa noastră di-nainte de orice experiență. Timpul ca esență nu este altceva decât mişcare. Ca să avem timp avem nevoie de un etalon, acesta este soarele. O rotație a pământului în jurul soarelui e un an, o rotație a pământului în jurul axei sale e o zi. Nu mai explic ce e o lună, o săptămână, o oră sau o minută...doar nişte variații raportate la aceste rotații...azi e o perioadă cuprinsă intre 24 de ore inexistente, nişte divizări a mişcării. Ieri e amintirea moartă şi vagă a unui azi uitat în care noi ne-am mişcat în mişcare. Mâine e un azi potențial care niciodată nu mai vine. Timpul nu curge linear ci pur şi simplu curge. Ideea de curgere liniară porneşte de la iluzia existinței spațiului iar iluzia existenței spațiului porneşte de la iluzia existenței Eu-lui separat, situat într-un ceva dar într-un ce? Dacă mergem într-un tren şi privim pe fereastră observăm o consecutivitate de imagini iar dacă nu stim că suntem în tren nu putem şti ce se mişcă, noi sau imaginile de pe fereastră. Reprezentarea nostră spațială determină ca ceva din afara noastră se mişte sau nu. Defapt nu putem şti niciodată cine cu adevărat se mişcă pentru că acest "din afara noastră" depinde de fereastra prin care îl privim.Dacă am sări din tren şi am renunța la ferestre nu ar mai exista "din afară", nici timp, nici spațiu, şi nici noi.

Când tratatul vostru voluminos o să iasă la lumină, dacă eu voi mai exista în acest timp şi spațiu, o să zic : ce combinație frumoasă de cuvinte...iar după asta o să tac, nu numai cu gura dar şi cu mintea...nici tratatul vostru, nici alte cărți citite, oameni întâlniți sau amintiri trăite, n-or să mai fie, nici chiar eu în timpul şi spațiul meu....poate doar toate acestea în mine...vă iubesc mult dragi contemplatori, nu vă supărați pe mine..eu nu mă ştiu

NOROC!
Mie-mi place weltanschauung-ul tău. Îmi place cum ți se dă ție lumea: într-o experiență ”mistică” a unui veșnic prezent: oooom mmanii paaadmee huuum. Poate că anumite practici duc omul într-o aspațialitate și atemporalitate, dar atâta timp cât eu trăiesc în mundaneitate, într-un spațiu care mi se pare real, pt că am experiența lui directă, pt că mă mișc prin el, pt că ține de sfera activității mele și dacă m-aș îndoi de existența lui, cum atunci să mă ridic din pat dimineața? Doar mă trezesc și trebuie ceva să fac. Să-mi zic că eu de fapt nu m-am trezit? Că eu de fapt nu exist? Și fără asta mă apucă uneori paralizia volitivă și neputința. Ok,poate ai scris ce-ai scris într-o doară, eu iau lucrurile în serios. Cotidianul mă obligă să mă conformez unor anumite cadre spațiale și temporale în limitele cărora totul se întâmplă. Și vreau să înțeleg ce-i cu ele. Poate pt cineva timpul e o problemă secundară, or în general nu reprezintă o problemă prin sine. Dar mă trezesc dimineața, ar trebui să nu întârzii la universitate,să fiu la o oră anumită undeva, să fac asta și cealaltă. Dacă nu există spațiu și timp, dacă lumea și oamenii din jurul meu și nici eu nu exist, atunci... care-i sensul? La ce bun toate astea? De ce mă mai screm să fac ceva? E o glumă proastă. În fața la astea te apucă angoasa. Or poate că gândirea occidentală se sperie în fața lor, gândirea orientului le depășește, le găsește un sens pt existența și (pseudo-) scopurile omului. Să păstrezi înțelesul ne-separării dintre ego-uri și totuși,să acționezi ca având o existență proprie și distinctă de a altora, dar în aceste acțiuni să se între-vadă comuniunea cu întregul.așa cum vezi masa, dar nu particulele din care e constituită.


Numai o chestiuță aici.Tu zici că timp și spațiu nu există obiectiv,îs niște dimensiuni învățate care nu au treabă cu ființa noastră dinainte de orice experiență.
La Husserl ar fi tocmai invers. El introduce termenul de intuiție categorială (ieri la fenomenologie am trecut asta. Tare fainuț )
***** după Kant, timpul și spațiul sunt niște categorii ale sensibilității prin care se trec informațiile pe care le primesc din exterior, pentru a crea un fel de ordine în ceea ce mi se întâmplă. Ceva trebuie să aibă un loc. Într-un spațiu real or imaginar. Spațiul și timpul introduc o ordine în ceea ce există. Așa cum omul ar trebui să aaibă locul și rolul, rostul său său în univers. Poate nu-l are. Dar vrea să-l aibă.

Bun. La Husserl: în realitate te ciocnești de-un stimul pe care-l percepi într-o intuiție sensibilă: creangă.copac.vânt. intuiția categorială, categorizarea, însumă aceste intuiții sensibile și le pune într-o relație: vântul bate și leagănă crengile copacului. Dar, în noi, existând acel transcendental, anume el face posibilă orice experiență. E un dincoace, e un dinainte de orice experiență. Husserl se și întreabă:cum poți să ai experiența a ceea ce posibilizează orice experiență? Mă rog,nu-i pe asta. Ca să fiu mai explicită: noi percepem mai mult decât ne furnizează nouă intuiția sensibilă. Anume acest transcendental,cu intuiția lui categorială, se raportează la lume și pregătește orice experiență,orice intuiție sensibilă posibilă. Așa cum înțeleg eu, dacă nu mă înșel, dinainte de orice experiență, ființa ta deja posedă anumite ”cadre” ca un fel de spații/sertare în care să bagi experiența. Și de ce,nu, spațiul și timpul ar fi niște ”înțelesuri” proprii ego-ului cu ajutorul cărora, își ”aranjează” el lumea. Cam așa.

PS: îmi pare rău pt aroganța-mi. e o obișnuință proastă.

Ca să înțelegi şi să accepți ca timpul şi spațiul sunt nişte categorii izvorâte din raportul minte-sensibilitate şi în fond sunt fictive, nu trebuie să renunți la mundanietatea ta. Poți să porți ceas şi chiar să fii o persoană punctuală, să mergi pe picioare şi să ți se pară că poți să stai pe loc cand defapt te mişti odată cu pământul, să te uiți în sus şi în părți şi să estimezi distanțe, nimeni nu te impune să renunți la percepția ta. Însă dacă aşa de tare te doare problema timpului şi spațiului îl citeşti pe Husserl, Kant şi incă pe câteva sute şi mii de gânditori care şi-au fărmat capul asupra problemei. După asta faci o sinteză pentru tine şi vezi la ce concluzie ai ajuns. Îți garantez că dacă o să fii destul de sinceră, o să plângi "timpul care l-ai pierdut" pentru nişte concluzii rudimentare care mai mult complică decât explică. Deci ajungi mai devreme sau mai târziu la un moment în viața ta când te întrebi: "bă, parcă caut destul de insistent şi nu m-arunc în ignoranță, da ce ştiu despre mine şi cele din jur?" - Bâl, bâl bâl...sunete...iată ce ştiu.....Şi-atunci o să încerci să găseşti o alternativă, o altă cale, un alt mijloc....acest alt mijloc(pt că-i numai unul) o să te aducă la înțelegerea că spațiul şi timpul există atâta cât tu crezi că există....ai să fii foarte fericită şi exaltată şi ai să vrei să spui şi altora ce ai înțeles, însă n-o să-ți ajungă cuvinte iar toți pseudo-intlectualii vor râde de tine. Dacă depăşeşti dorința de a împărtăși semenilor cât e de frumoasă viața fără timp şi spațiu poți să scapi neinternată într-un ospiciu şi tratată cu droguri. În schimb, atunci ştii că ştii şi poți să mori liniştită. Şi într-adevăr, cum zici şi tu, încetezi să te mai scremi să faci ceva şi pur şi simplu te bucuri.

P.S: N-am găsit ignoranța ta printre rânduri, poate de-atâta ca a mea îi mai mare, cine ştie

Ups! Aroganța nu igonranța

Citesc ce-ai scris, și parcă mă am pe mine-n față cu vo 5 ani în urmă tare nostalgic pentru mine. citeam eckhart tolle și osho și cică înțelegeam nu știu ce și mă bucuram de viață. Amu mare brânză văd că n-o rămas în mine din lecturile celea. + credeam că filosofii occidentali îs idioți.  La filosofie am început să-i citesc și am văzut că nu înțeleg mai nimic (deci,eu-s idioată) or înțelegeam,dar oricum nu-mi răspundea la întrebări,că nu-mi răspundeau cine sunt și pt ce exist și încotro merg.bred. Credeam că prea se iau în serios cu problemele/soluțiile lor.cunoaștere de dragu cunoașterii. și am hotărât să mă bucur mai departe de viață,da n-am mai putut. Orice alegere nu ai face, e greșită și corectă în același timp. Acum m-am resemnat cu ”alegerea care m-o ales” am găsit câte ceva care-n mine rezonează, spre exemplu,Husserl. Timpul pe care-l pierd nu-l pierd la propriu. Găsesc o plăcere în sine,citind din când în când ceva care mă trans-pune în ”altundeva”.și-mi place ce se petrece în creierul meu,atunci când ”văd” eidosurile, or îmi pare că le văd, că înțeleg :Dcă nu citesc prea mult.că mai mult literatură artistică,alde kafka,dostoievski,zorba grecu. Poate că la știi-că-știi-și-poți-muri-liniștit sunt mai multe căi de-a ajunge:fenomenologie,buddhism,existențialism,psihologie transcendentală,epicureism,stoicism, chiar și fără filosofie,fără să-ți pui întrebări despre ființă,devenire,transcendență. Dacă le ai,nu mai scapi de ele,cum nu te-ai întoarce,chiar dacă faci un stânga-mprejur cu ființarea. beu izvar și ascult un post de jazz făinuț și-o să împodobesc amuș bradu și-o să citesc după,Evans eu îmi aleg prioritățile în viață: ce contează și ce nu. Și poate că liniștea mea-i în nu a găsi un răspuns propriu-zis, ci în ”căutare”. Țin minte că ziceam în liceu:undeva adânc noi toți știm. În viață faci actorie or filosofie, or bați străzile, căutând prin acțiunile tale, să scoți din tine acest ”a ști” și să-l faci cât mai conștient, să fii conștient. că știi. Și dacă ești conștient că știi,nu-ți încurcă să te mai amuzi de ce scriu/gândesc alții. Intri în lumea altora,care-i diferită de a ta,te uimește și te deconcentrează,chiar dacă-ți face rău or bine. Confruntându-te cu celălalt,ești anulat,că se ciocnesc convingeri. Convingerile tale uneori devin ceea ce ești. Adică tu devii această convingere cu privire la un lucru or altu. Nu vreau să mă identific cu ceea ce spun acum,cu ceea ce cred. Îi doar una din laturile a cum mă manifest.
Trăiască filosofia

Arogant,nu ignorant... schimbă totul,așei?

Defapt îi unul şi acelaşi lucru...numai un ignorant poate sa fie arogant ambele mă reprezintă....într-adevăr nu contează ce drum alegi...toate drumurile duc la Moscova....dacă faci ce faci de dragul jocului şi te simți bine atunci totu-i pe roate....principalul să nu te identifici cu problemele tale că te pomeneşti pe burtă de la ceea ce singur ai inventat...nu înțeleg ce treabă are oşho, tolle, gândirea orientală etc. cu frazele care le arunc eu...dacă-ți place Husserl ar trebui să îl practici pornind de la reducerea conştiinței la zero atunci când interpretezi ceva..fără referințe sau amintiri..asta-i aceeaşi meditație occidentalizată....Unu lui Plotin, intenționalitatea lui Brentano, un pic de creativitate şi hop, răsturnare de paradigmă; nemaiauzita, nemaivăzuta, originala şi revoluționara metodă fenomenologică....sta-ți băieți binişor, cineva vă frăiereşte

La mine-i ca la Proust: i se aduce un ștrudel,mirosu ștrudelului îl transpune în copilărie și mai departe vorbește despre mama mă rog,filosofia e o chestiune cu totul personală a celui care filosofează,uneori te ascunzi după atitudinea mundană, alteori bagi atitudine fenomenologică.