Socrate și epoche fenomenologic

Din greacă, epoche înseamnă suspendarea judecății. Termenul apare la sceptici, care căutau liniștea sufletului, prin respingerea cunoașterii. E un fel de kantianism: ”substanța intimă a lucrurilor” nu poate fi cunoscută (noumen), ci putem cunoaște doar felul în care apar lucrurile (fenomen). Deci, fiecare dintre noi are ”trăirea” sa, în baza căreia își fundamentează părerile cu privire la un fenomen or altul și astfel, convingerile noastre se ciocnesc una de cealaltă. Vorbind despre același fenomen, pentru că avem experiența lui în moduri diferite, ne contrazicem, încercând să argumentăm poziția noastră, pentru că ni se pare perfect valabilă și verdică: eu asta văd așa și nu poate fi altfel, pentru că așa mi se arată. Prin epoche, scepticii încercau să atingă acea liniște sufletească și s-o păstreze, detașându-se/eliberându-se de orice afirmație teoretică, pentru că nu putem fi siguri de nimic, astfel evitând conflictele ce duc la ”tulburări emoționale”.

Mai departe, Husserl introduce termenul de epoche fenomenologic. În travaliul gândirii sale, sunt luate ca prototip al reflecției filosofice în sine,Meditațiile lui Descartes,care propun o filosofie orientată spre subiect – ca temei ultim al lucrurilor. Deci, revenind la eul care filosofează, la ego-ul cogitațiilor pure, se pune problema constituirii unei exteriorități obiective în interioritatea sa pură (+scopul general al întemeierii absolute a științei). În atitudinea sa mundană, omul operează cu concepte/judecăți/raționamente pe care nu le supune îndoielii. Atitudinea fenomenologică propune pentru început o sărăcire epistemologică a subiectului întru o re-întemeiere radicală a judecăților pe care le are cu privire la ceva. Deci, pornind de la axioma certitudinii de sine a ego-ului, acest fapt nu anulează existența lumii ca atare și a celorlalți subiecți din ea, ci doar înaintează o ”pretenție de existență” a acestora. În acest sens, epoche fenomenologic = punerea în paranteze a lumii, a subiecților din ea, cât și a eului meu (a subiectului care meditează) psiho-fizic (pierzându-se atributele sociale și culturale cu care sunt înzestrate ego-urile). Eul care filosofează practică ”abținerea” de la orice idee pre-concepută, de la orice atitudine or act. Lumea din afara subiectului nu dispare, ci rămâne prezentă în câmpul de experiență al subiectului, cu precizarea faptului că privirea subiectului se îndreptă asupra trăirilor sale, nu a lumii ca atare, în timp ce teoriile/concepțiile/ideile sale preconcepute rămân undeva ”în afara” privirii sale.


Deci, această nouă ”atitudine”, or,mai bine zis, mod de a ”vedea”, mă transpune într-un univers fenomenologic. Astfel, nu depinde doar de modul cum ni se arată lucrurile,ci și de felul în care le privim.

În câteva dialoguri ale lui Platon, mă ciocnisem de ”imaginea” lui Socrate, care putea să rămână la un moment dat țintuit locului și așa pentru mai multe ore: 24-48 (nu țin minte o cifră exactă). Idee n-am dacă Socrate le explica ulterior celorlalți care era cauza acestui ”comportament” al său, dar din dialoguri, se înțelege că era ceva obișnuit pentru el. Prietenii săi interpretau acest fapt, în felul următor: la o adică, Socrate ”stătea pe gânduri”, rămânând în același loc și ne-schimbându-și poziția, pentru că nu se lămurea cu privire la ceea ce încerca să înțeleagă. Și reflecta așa până nu i se arăta ceea ce căuta să priceapă.


A gândi, fenomenologic, înseamnă a ”sta pe gânduri” (Dragomir). Deci, în interiorul acestei realități dinamice,care e gândul/gândirea, se concretizează un ”aspect” static, prezența + participarea subiectului implicat în acest proces.

Iar acest aspect ”static” din interiorul gândirii,cât și țintuirea spațială a lui Socrate, mă pre-dispune să fac această analogie între acest comportament, presupunem ”ne-obișnuit” al lui și epoche fenomenologic. Se pune în paranteze lumea,ceilalți,te pui pe tine în paranteze, concentrându-te în exclusivitate pe ”mișcarea” succesivă a trăirilor/cogitațiilor.


Ce credeți?