De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curind, nimic ?

De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curind, nimic ? (Heiddeger)
Poate nu ne intereseaza contextul intrebarii si analiza lui Heiddeger, dar insasi esenta intrebarii.

Prea condensata este fraza, daca-i pui astfel de intrebare unui simplu cetatean, il ucizi (in mod figurat).
O paranteza (in calculator am o chestiuta de programa care deconecteaza automat calculatorul la ora 1.00 de noapte si mizeria masii de calculator - s-a deconectat in timp ce raspundeam la provocare. crezi ca am mai putut dormi dupa unu? Pe dracu, ma gindeam la H. ... asa.... printre altele)
Si acum, dupa o noapte de insomnie, dupa o noapte de fiintare, as vrea, p..det de mult, sa cad in nimic. H. este un smecher, el a incercat sa penetreze Dasain-ul, pentru asta a plasmuit un vocabular, care i se parea mai adecvat (de tipl fiintare-intru-moarte si multe altele "existentiale"). insa paradoxul ca el a facut o forma, ce-i drept destul de nastrusnica de a atinge acel neant care inconjoara Fiinta (nu a facut decit sa creeze o alta fiintare prin limbajul sau [ca o a doua paranteza - straniu dar aceasta forma de a vedea lucrurile au probat-o cu mii de ani in urma o alta cultura si anume cea indusa, s-a palucit ca in limbajele sale Rig-veda si sutrele existau mai multe cuvinte abstracte decit "reale" asa cum intelege omul contemporan, si in traducerile textelor budhiste cel mai elaborat sistem lingvistic s-a dovedit a fi a lui Kant, Husserl si H.-ul nostru]).
Pentru mine este poate mai simplu, noi lesinam, sau ne deconectam pentru un anumit timp (fie din cauza micro-somnurilor, fie starilor de afect, chiar fie si somnul fara vise). Idee nu ai ce s-a intimplat in timpul cela cu tine - esti deconectat de la reality. acum incercati, daca ati mai nimerit in situatiile din paranteze, sa va aduceti aminte ce faceati in momentele celea. Nu puteti? - Ha am stiut eu ... iata acesta este "Nimic-ul" Ha.-ului. Doar ca el te atentioneaza ca daca o sa te gindesti la el nu o sa te simti prea bine, fiindca te apropii de "oicumena" (de sfirsitul existentei - cu o numeau grecii. [si inco o paranteza in paranteza - ar fin interesanta paralela stiind de faptul ce valoare avea pentru H. cultura greaca, sa se faca o analiza paralela intre oicumena greaca si Fiinta lui H. Cam sunt niste similitudini{Ei vedeau altfel realitatea si limitele sale, mult altfel decit ochii contemporanului}]).
Un PS. micut, daca totusi a-ti rezistat pina la urma cele scrise sus, medalie din partea-mi.

Sorn, astept decernarea medaliei!

NA ..... "MEDALIE"
Si un certificat pe care se scrie "Ai devenit mai mult decit erai". In viitor acest om va duce in spinare, mai ca toata viata, ideile si cuvintele scrise de sron. FELICITAREI (undeva, intr-un colt, cu litere de marime 0.5 - mari concoleante).
Este doar un joc..... fara suparari ok?

cel mai "obijduitor" este faptul ca din cate am inteles eu el singur nu da raspuns la aceasta intrebare, si faptul ca citind "Introducere in metafizica", jumate de carte el vorbeste despre preeminenta acestei intrebari. Si mai este o treaba: care-i sensul sa intrebi de ce exista ceva mai degraba decat nimic, cand dupa parerea mea noi nici macar nu putem sa gandim nonexistenta eului propriu? Pentru mine asta-i ceva de genu C4 in creieri...

Ce ar semnifica C4 in creier? nu cunosc ... desi stiu ca este o masina C4 (citroen) ... dar cu siguranta nu asta ai dorit sa spui

Revenind aproape după un an la întrebarea lui Heidegger, îmi văd propriul progres (amu mă laud) și totodată obscuritatea în care eram atunci și în care probabil mai orbecăiesc și acuma în do figa de-a domenii și problematici.
Așadar, de ce este de fapt ființare și nu, mai curând, nimic? La început mi se părea o întrebare ridicolă, care nici nu merită pusă. Însă cu timpul am observat mirarea din substratul acesteia. Este o mirare filosofică, care trebuie trăită, simțită cu toată ființarea (dacă tot e vorba de Heidegger). Este o mirare, dar totodată și o spaimă, frică de genul momentului când pentru prima dată conștientizezi că ești o ființă finită și ești sortit morții.
Așadar, în această întrebare se conține încă o mirare, și anume: cum este posibilă ”prezența” în genere? Existențialismul ne spune că faptul de ”a fi” nu-și are o rațiune suficientă, adică existența nu-și are temeiul. Suntem obișnuiți să aflăm temeiurile în afara lucrurilor, însă cu totul altfel este cu existența. Temeiul este intrinsec. Noi trebuie să postulăm întâi o existență pentru a putea găsi un temei pentru un oarecare ”ceva”. Starea de ”a fi” este o stare de ”aruncare” cum spune Heidegger, aruncare într-o lume care nu-i cunoaștem ”unde”-le și ”de ce”-ul.
Și mai este o chestie interesantă: dacă omul se poate mira de propria prezență, și invocă că de fapt normalitatea ar consta în neființare decât ființare, atunci trebuie să acceptăm că în noi se află ceva care nu aparține nouă, nici existenței. Noi purtăm non-existența cu noi, și nu e doar un cuvânt lipsit de conținut. Această mirare este o intuiție, e ca sentimentul că ”îmi vine pe limbă” - dar tot nu vine. Poate e o reminiscență din perioada de înainte de naștere, din perioada când încă nu existam?)))