Lecturarea comună a unei carti de filosofie

Îmi permit să dau startul. N-am răbdare Controversată carte pt mine.pe alocuri mă amuză, pe alocuri mă revoltă, da când am ajuns la: aplicațiile pe smartphone, socrate de buzunar și jurnalele de satisfacție pe care le poți împărtăși cu terapeutul tău, n-am rezistat și am înjurat n-aș vrea să operez în limbajul uzual cu termenii de genu ”tabloul de bord al bunăstării personale” or ”mătănii digitale”. Fu fu fu. Mi-am închipuit peripateticii făcând share pe facebook ”hypomneme-lor” sale. Serios. Dacă eu rezist să citesc cartea asta până la ultima pagină, îmi ridic monument și mă auto-proclam stoic. Respiră adânc. Revin mai târziu, sper cu o valorificare mai pozitivă.

Epictet
Interesană abordare… deși nimic dificil, dar totuși e ceva proaspăt: faptul cum noi gîndim – opiniile noastre. În primul rînd aici trebuie să fac o notă substanțială. Grecii de ieri, mă refer la cei din antichitate erau mult mai deosebiți de mentalitatea naostră. Să nu uităm că noi suntem fii și ficele oikumenei sociale și ideologice. Grecii de ieri, nefiind încorsetați de internet, de conceptele de inconștient, nu aveau atîta literatură meditativă, pe care noi o avem astăzi. Ei își permiteau să fie radicali în gîndire, să plece la un moment dat într-un dincolo care era foarte „palpabil” și „previzibil”. Ei locuiau mai ult în dincolo decît aici, cum noi… pentru noi moartea este ceva finit, pentru ei ceva simplu… deoarece nu exista nici medicina, mureau pe un capăt copii, bolnavii, erau genociduri imense (Troia a fost de 7 ori arsă din temelie și 6 ori re-construită)… moartea era un element al cotidianului, la noi nici pe departe, ea este foarte distantă. Problema gîndirii constă în trasarea limitelor îtrne ceea ce noi putem să influență și ceea ce nu putem (Super idee). Tendința de a controla pe ceilalți, intervine într-o imatuitate filosofică… cu cît, personal despre mine vorbesc, devin mai filosof (sunt astfel de erumpții) cu atît înțelegi că controlul reprezintă o iluzie și atunci cînd trebuie să faci unele concluzii vis-a-vis de eșecuile controlului – înțelegi că ele sunt postume și deci, undeva, efemere (fiindcă dacă se mai întîmplă încă o dată tot așa - știi ce să faci… problema este că nu se poate să se întîmple tocmai așa, „vezi” phanda rhei.

„ Este esențial ca liderii să rămînă calmi sub presiunea evenimentelor și să-pi consume energia în chestiuna care le pot influența în mod pozitiv și să nu/și facă griji din pricina unor lucruri pe care nu le pot influența” (US ARMY). Este doar o viziune… ce pot și ce nu pot influența. Știu că nu pot influneța opiniile – în lumea mass-mediei nici asta nu sunt convins… ca să pot influența, undeva, trebuie să fii pregătit pentru a putea fi… și aici nu știu de poți ceva… Să iai de pe raft o carte, deja reprezintă un control … undeva Marx are chestile acestea, doar că la nivel de producere. Pe mine totuși mă pune de gardă ce pot să controlez – ajung printr-un exercițiu sceptic la un răspuns – mai că nimic.

Cazurile drastice, de extremă, fetița violată, băiatul ce a crescut în niște codiții foarte vitrege… mă pune cam pe gînduri – anume deschiderea către filozofie. Întăresc o idee – nu poate fi filosofia salvarea pentur toți, dar pentru cei care nu știu cum și nu știu de ce, dar au virtutea îndoielii și a posibilității de a-și pune în paranteze toată viața sa fără să se „victimizeze” (întradevăr pentru mulți formează un joc „de-a justificării„). Mi-a plăcut regimul de viață a militarului Michael… îl respect petur că lecturează ceea ce lecturam și eu recent Hadot Pier.
Rufus este o descoperire pentru mine… îmi place ideea că fiosofia trebuie urmată de un askesis, de o practică austeră în a supravețui în condițiile de natura vitrigă, ca și la spartani, sau să supravețuiești în megaolis. Deseori îmi plăcea să consider că … aș putea să las mantia mea de filosof academician, sî las totul în casă și casa și să trăiesc măcar o săptămînă în stradă, să supravețuiesc cum pot… să mănînc ce găsesc să mă strecor ca o umbră prin tomberoane să vorbesc monosilabic cu ceilalți boschetari etc.etc.etc. din păcate a rămas doar un exercițiu pur- imaginativ, ca o reverie. O făceam stînd la masă cu o ceașcă de ceai fierbinte în securitate, undeva la călduț. Mă limitez doar la aunmite ieșiriși ele controlate în natură pentru 2-3-4 și mai multe zile… și fiți atenți – doar cînd timpul de afară îmi permite (pe ploaie nu mă duc…)

Subcapitolul: Evidența progreselor făcute – pentru mine ar foarte bun….eu am practicat dimp de cîțiva ani, din păcate am lăsat. Prin acest hypomnemata trebuia sufletul să-și dea socoteala față de sine. „Cu ce vicii te-ai luptat?, cum ai devenit mai bun? Care a fost proba zilei? Etc.” Problemele care această carte începe să o ridice, face ca însăși cartea să se ridice în „ochii mei”. Din păcate filosofia academică, cu precădere uită de corp. Ea se interesează doar de exerciții intelectuale, de analiză, comunicare, argumentare, expoziție ideatică etc., dar uită de paote cel ami important – de corp. Prin corp se face marea legătură cu realitatea. Nu poți, corpul să-l dai pur și simplu la o parte, ca un atribut al persoanei – el își are ritmul său, își are urechile și gîndirea sa. Omul ar trebuie să formeze un tot-întreg cu coprul său.

Cred că nu mulți ştiu cine-i Dumitru iar pe aici profesori de la facultate nu prea intră căci după ce-am lecturat celelalte pagini mi-a venit dorința arzătoare de a o concedia oficial pe doamna Saharneanu din funcția de şef de catedră şi a-i desființa statutul de filosof. Dar stai, de ce numai pe ea? Câți filosofi de la facultate sunt în stare să alerge 1000 m? Avem noi exemple de filosofi ai faptei la facultate sau numai teoreticieni şi retori? ( Iartă-mi Doamne tupeul dar vreau să văd cine se încumetă să comenteze asta.)
În ce priveaşte cartea, pentru mine, după cum îmi pare că şi pentru Medusa, începe să miroase a bestseller cu copertă ieftină. Nu mă deranjează asta şi nu o spun pentru că aş subestima valoarea adevărurilor revelate aici. Doar că în următoarele 50 de pagini m-am aşteptat la dezvoltarea ideei ci nu la reconfirmarea si dovedirea ei, însă cam nimic nou. Este însă prematur să fac vre-o concluzie sau propagandă proastă şi sper încă că mă prind de ceva interesant. 
Aşa cum a menționat şi iluminator, problema care mi-a dat mie de gândit, e dacă există în genere control asupra Zonei 1.  Gândurile noastre, nivelul nostru intelectual, credințele, valorile etc., sunt un împrumut accidental al circumstanțelor în care ne-am pomenit a fi la un moment sau altul al existenței. Astfel, ceea ce ştim noi nu este neapărat meritul nostru. Gândurile vin si se duc fară voia noastră iar pentru a le controla este nevoie de un "altceva" din noi care să ne determine spre acest control. Întrebarea e de ce doi oameni care trăiesc una şi aceeaşi experiență, violența în familie de exemplu, pot decodifica şi folosi această experiență diferit. Unul poate să ajungă om de succes şi părinte responsabil, altul criminal şi om de nimic. Dacă ambii au avut aceleaşi condiții de dezvoltare de ce au mers pe căi diferite? Răspunsul meu e că dincolo de gândire este ceva însămânțat, iar această sămânța ne determină felul de a gândi şi a privi lucrurile. În acest caz, dacă doar nu dai peste cărți, oameni sau situații care să te mişte spre o schimbare pozitivă, poți să rămâi suparat  pe lucrurile din Zona 2 pentru toată viața. Karma frate, asta-i explicația cea mai plauzibilă.Chiar nuştiu ce suntem în stare să controlăm...

Discutam odată la un curs de filosofie, nu mai țin minte care, că violul este defapt un act inventat de cel care se crede violat. Acuma întâlnesc acest exemplu surprinzător de aproape. Un act sexual devine viol atunci când cineva se simte forțat întru realizarea acestui act. Ei bine, să presupunem cā o astfel de jertfă merge pe stradă şi dă peste un violator. Nu are unde fugi, nu poate striga, nu poate evita agresorul, ce ar întreprinde? Cert lucru că dacă ar opune rezistență consecințele ar fi mai grave şi din punct de vedere fizic şi psiho-emoțional. Mai just ar fi să te dezbraci neforțat, să închizi ochii şi să încerci a primi plăcere. Eviți leziunile, scazi riscurile...deci iar, totul depinde de sensul pe care îl dai tu evenimentelor.

Pe de altă parte, uşor de zis greu de făcut. 

Parcă aş mai spune ceva şi despre askesis, şi despre Epictet, şi despre schemele de evidență a progresului personal da mă simt pueril şi neinteresat....vă citesc pe voi şi îl citesc pe Evans mai departe

Oameni Agora.... ce s-a intimplat cu voi? sau este in neregula cu mine. De ce sunteți așa de sceptici??? - nu înțeleg. La început eu eram, acum voi. Cartea nu este predestinată pentru filosofi - NU, pentur un om care nu are prea multă cunoștință despre filosofie, DAR, e unmic exercițiu pentur noi toți, ca un început. Promit alte cărți complexe, multi-dimensionale, încărcate cu multe X-uri și sub X-uri... putem merge la Husserl (Meditații carteziene), sa-l luăm pe Kant ... Criticile, sa-l atingem pe Heidegger și alții care se dau greu la capul nostru cotidian. Eu am muuulte cucui pe seama lor. Haideți să găsiți ceva bun în ceea ce citiți!!!!.

Mie de exemplu mi s-a părut destul de OK. Eu voi lectura mai departe.

Dumitru - Bre... lasă mai moale cu D-mna. Astfel de constructe există mai că în toate instituțiile de pe pămînt. Nu ai cum să scapi. Doamna face parte dintr-o meta-schemă socială. Ca la Greimas cînd vorbește despre niște „arhe”-tipuri atunci cînd analizează orice carte, film, teatru etc... (este structuralist de fire). Spune că Iisus, Iuda, Diavolul, sunt niște scheme generale, le putem întîlni chiar și în povești și în viața cotidiană. Fiecare din noi are în interiorul nostru o astfel de schemă: Oare nu a-ți fost și voi vre-o dat Isus sau Iuda??? Fiecare din noi are un arhe-tip doar că „figurațiile” (Jung) sau formele se schimbă însă Conținuturile sunt aceleași. Pur și simplu D-mna Saharneanu este mi reprezentativă într-un segment din viața ei (la universitate) în schema dată.. cine știe cum noi vom fi de vom fi. Aceeași eroare ar fi atunci cînd cineva din studenți ar estima personalitatea profului după faptul cum e la universitate ( el în momentul dat poartă o haină undeva largă... undeva strîmptă).

vreau idei noi!!!! dragii mei cititori...
vreau să ne aninăm de o crenguță, cît de mică să nu fie ea, dar să ne adunăm în jurul ei. Ne adunăm la o picătură de ceai, sau fărîmitură de cașcaval... și sigur că „vom mînca multe din el” ca și și Iisus care a săturat sute de oameni din 3 pîini și cinci pești. Eu am nevoie de voi... fiindcă voi îmi deschideți niște uși, niște imagini, niște gînduri despre mine și realitatea care mă înconjoară, care însă din păcate nu mă pot vedea (unghiul oglinzii nu este potrivit) în cotidian. (am vrut să șterg ultimul mesaj și ca un act de eroism am sa-l arunc în forum). Unde este Admin??? unde este Anna G.? Black?...

Noroc.

Băi,da.sunt idei bune.găsesc și câte ceva nou și util. DAR, întreg conținutul cărții parcă e o insultă gândirii antice. Nu e vorba de simplitatea cu care-i scrisă cartea, ci însăși abordarea, valorificarea ”superficială” a esenței culturii de sine, pe care au elaborat-o grecii. Nu mă revolt împotriva autorului sau a cărții. Altceva îmi displace. E-o profanare toată treaba asta cu tehnologiile de auto-monitorizare, aplicațiile pt smartphone și bla-blauri. Socrate de buzunar, really? Poate că nu ceea ce citesc e de vină. Mă ridic împotriva lumii în care trăiesc. Re-iau: nu-mi închipui peripatetici cu smartphonuri. E în sine o contradicție. Ei împrumută învățătura anticilor, pt ca în situații concrete ale vieții să le folosească întru scopuri morale interne. Nobil asta. Dar oare nu e o eroare? Dacă vrei să trăiești după preceptele lor... ăăăăăăă. Pardon.singură pe mine mă contrazic.n-am dreptate. Ascult muzică în căști,citesc la laptop, și stau pe un forum și judec ”modalitățile digitale” prin care oameni fix ca și mine încearcă să se salveze. normal mă revolt împotrivă-mi de fapt, că-mi trădez idealurile bine că macăr mai obișnuiesc să cumpăr cărți cu foi

Trecem peste asta.

Iluminator, da,grecii erau radicali în gândire, dar uite: poate din motivul că erau mai aproape unul de celălalt și de natură. Erai  atunci poate că mai conștient de ”privirea celuilalt”.din toate părțile, alți oameni te analizau și te ”hotărau”,trebuia să demonstrezi un exemplu de gândire,conduită,valori.trebuia să poți să-ți expui o opinie.să ieși în stradă și să iei o decizie cu privire la ceea ce se întâmplă în polisul tău. Votul nu era secret alegi,acționezi,vorbești argumentat. pe cînd AZI,ești un simplu anonim printre ceilalți. Se trăiește (cum undeva spuneai)de la o ședință la alta, de la un semestru la altul, de la o carte la alta. Cine-ți cere socoteală? Nimeni nu te întreabă cum trăiești. Nu trebuie să-ți fundamentezi logic acțiunile. Poți să ai un comportament irațional și să nu-ți iei nicio responsabilitate morală, atâta timp cât nu încalci legea. Poate e exagerat un pic ceea ce zic, dar totuși anonimatu ista devine o scuză pt amânare: lasă că mai am timp să fac,să decid,să gândesc or, poate se va rezolva de la sine. Te automatizezi și te trădezi prin asta. Or invers ei niș nu erau radicali în gândire.ei erau fix ca noi. Erau radicali alde socrate. Cine azi o să fie pt noi socrate? De aia și ziceam că eu cred că pot să mă ”ciupesc” singură. Nimeni n-are să facă asta în locul meu. Și dacă încep a bate câmpii și mă abat de la idealurile/convingerile mele, nimeni asta nu vede, în afară de mine. Dai socoteală în fața ta. Celorlalți nu le pasă. Și dacă mai poți uneori să ajuți și pe altul...  iar uneori se întâmplă că celălalt te ajută.

E important pentru timpurile în care trăim să existe oameni care să nu fie indiferenți. Mă adresez tuturor care citesc asta: ieși din anonimat! Lasă modestia într-o parte! Dacă crezi că ai ceva de spus, ridică-te și spune! Mai lăsați-mă cu faza: ești doar un fir de praf în spațiu și cu: lasă, c-or să se găsească alții să facă, stai bine unde stai. NU! Gândiți-vă altfel: în afară de mine, nimeni nu poate să răstoarne starea de lucruri.și anume eu trebuie să fac ceva! Pt că toți tac. Toți suportă. Și anume din acest motiv, trebuie să te ridici anume tu, ca să îi zgudui.

Stoicismul în acest caz cum ar funcționa? Zona1 și Zona2. E în puterea mea să gândesc asta, să re-acționez la somnambulismul celor din jur, la nedreptățile care se înfăptuiesc și împotriva cărora nimeni nu se ridică (regele e gol ). În zona asta tu decizi, e cercul tău de influență asupra a ceea ce gândești, ceea ce simți, ceea ce decizi să faci. În zona celaltă, spre care ți se îndreaptă acțiunea, tu de fapt n-ai influență. Asta nu depinde de tine. Tu nu ai control asupra ei. Dar asta te preocupă, pt că te vizează într-un fel sau altul. e lumea în care trăiești. e lumea care vrei or nu vrei, are impact asupra interiorității tale. zonele astea nu-s delimitate. eu cred că ele se pot influența una pe cealaltă. Doar că e important să nu-ți pui prea multe așteptări în asta.să încerci să schimbi ceva,dar să-ți strunești speranțele. Te poate aștepta o puternică dezamăgire. Dar eu nu accept scuza că: ne-având control asupra zonei2, mai bine rămâi indiferent asupra a ceea ce se petrece acolo. Băi, fulgeru îi fulger. Răul ce ți-l fac alți oameni nu-l poți controla. Dar,cum am mai spus nu știu unde, asta-i latura practică a filosofiei: ceea ce faci tu până la urmă cu ceea ce ți se întâmplă/cu ceea ce ți s-o-ntâmplat, te hotărăște pe tine ca fiind ceea ce ești. Te determină ca OM. Asta-i citadela ta. Templul tău. Aici ești liber: să modelezi în tine, să nu te resemnezi,ci să încerci să faci ceva, chiar dacă știi, intuiești într-o oarecare măsură că n-o să-ți iasă aproape nimic. Or, poate că nu îndeajuns te stărui. Poate că trebu să mai aduni niște oameni în jurul tău. Poate că trebuie să strigi mai tare, or să găsești alte cuvinte, alte argumente, să te schimbi tu.

Dumitru, despre ce zici tu, nici gând să te contrazic. Uite așa o chestie: profesoara mea de actorie spune că până la urmă, se face o selecție naturală. La actorie unii pur și simplu nu trag,înțeleg că nu e de ei asta și lasă, pleacă. Nu înțeleg de ce la filosofie asta nu se întâmplă. Eu nu am ales filosofia, filosofia m-o ales pe mine. arogant,știu. Idee nu am dacă pot visa la o ”dezbatere animată de stradă la care să poată lua parte oricine”. Eu nu pot trăi fără filosofie. Alții vedeți, zic că pot. Și eu cândva mă aflam în stare de ignoranță, am început să-mi pun întrebări, asta m-o trezit, m-o revoltat. Înțelegi că poți să-i implici în anumite activități doar pe cei care vor asta. Despre unii profi, ce poți să le faci, dacă ei înșiși sunt creaturi profund inconștiente și automate? despre mine cineva fix asta poate să zică și are dreptate, într-o oarecare măsură. Treptat, m-am învățat să înțeleg pe oricine, cu toate că deseori, mă apucă furia și merg la atac. Nu știu ce este corect. Nici nu vreau să știu. Undeva spuneai de-o comunitate filosofică. Și în acel context, spuneai că nu se poate de vorbit de a schimba ceva în jur, atât timp cât nu te-ai metamorfozat tu până la capăt. Îs de acord. Și nu. Oare pot eu să mă metamorfozez până la capăt? În ce? Cine știe ce trebuie să fiu eu ca atare? Eu atâtea schimbări am făcut în mine. atâtea restructurări și retușări... și ele încă o să mai fie. MULTE. Eu într-adevăr mă concep ca fiind cea mai bună versiune aici și acum a mea. Ceea ce nu mă împiedică să mă simt uneori insuficientă. Ceea ce nu mă împiedică să merg până în pânzele albe, să-mi propun alte scopuri, să mă îmbunătățesc ca propriu-mi proiect de viață.

Ortega y gasset scria undeva că în renaștere au fost destui vreo sută de oameni în toată europa ca să-i dea un suflu nou. Și el compară contemporaneitatea cu renașterea. Aceeași decadență aici și acum ca și atunci. E destul să crezi. Eu cred că ideile pot schimba lumea. Eu-s idealist incurabil. Sper că într-o oarecare măsură, asta-i molipsitor. Da în cazu ista, chiar trebu să ai germenele ista-n tine. înțeleg că pot să-l trezesc pe un oarecare X, doar dacă are sămânță de. Și dacă încă nu e momentu ca din sămânța aia ceva să înceapă să crească, atunci poți doar să aștepți. Omul cela o să aibă ogrămada de întrebări, neliniști,nesiguranțe, așteptări, porniri, avânturi. Și va trebui să-i fii prin preajmă. Ca atunci când o să vrea să facă primul pas, să-l sprijini. În acestă situație mă aflam eu când eram de vreo 14 ani. M-am ajutat singură. Că tânărul nostru n-are mentori. Și de aceea îl susțin pe Dumitru. Poate sunt necesare măsuri radicale. Că nu o dată mi s-o zis să tac,că nu am dreptate, că o să cresc și o să văd altfel. Iată am crescut. Poate că trebu să mai cresc, dar cred că în anumite privințe, unii oameni nu se schimbă niciodată!!!!

Discutabil tăt asta.

Stiti cum ma simt eu? Ca unu de ista care o venit, o aruncat piatra in apa si am fugit. Sau cum era o vorba la tema asta, dar am uitat. Vine, arunca cutia pandorei, tulbura apele si pleaca, restul raman sa rezolve problema.

Doar nimeni nu decise ce carte sa selecteze spre lectura. la care eu am zis ca as prefere pe a treea. Eu nu pre am citit din ea, v-am aprins paie si am plecat. Acum voi aveti probleme!

Ups. Sorry!

Salutare People

Admin. Prea multe iti dai tie importanta. Cartea a fost aleasa inainte de tine. Atunci cin Iluminator a propus cele 3 carti pentru lectura, trebuia sa se faca o pseudo-alegere. Intre trei care au cam acelasi continut, fiindca sunt propuse de o aceeasi persoana. Tu nu ai facut decit o subliniere, dar si acea a fost consemnata de Iluminator. Si in general aproape tat forumul este teritoriul lui Iluminator.

Nu este corect!!! El este prea mult. Trebu sa fie mai indulegnt cu oamenii din jurul lui. Imi cer iertare de la el, e tip distept.

Gorgona - ce te tot supara atitea??? cine te-a calcat pe fiintare? - fii mai linistita, poate ca anume acolo trebuie sa te schimbi. sa te uiti filosofic la lucruri. Ca un om la un musuroi de furnicute. Filosofia este un teritoriu al alesilor. O biserica cu altare de valori, ritualuir de confirinte, cu rugaciuni si sfinti. La platon, mise pare, este o idee mare. daca faci filosofie poti sa te ridici deasupra norilor si sa te contopesti cu soarele - ideia de BINE. Sa fii zeu!!!!!!!!

Dumitru - nu imi schimb parerea - filosofia nu este intelepciune, ea iubeste intelepciune, dar nu o genereaza. Ea face sistematizari, rationalizari insa inteepciunea te invata viata. E sinteza intre un taran sau intelectual si o speciala tehnica, simt al cuprinderii generale, concluzie asupra vietii.

Cartea ii buna in continuare, perversa de simpla. Mura in gura si nimic mai mult... ma dezmiticesc cu propunerea de a citi cu Iluminator Jocul cu timpul de Coaba - strasnica carte. Citesc si parca ma invaluie ignoranta, dupa care inteleg ca trebuie sa o inchid, pe urma apare o raza de lumina si iar citesc si iar nu inteleg. Mine poate o sa ma coc pentru a scrie ceva despre ea.

Aaaaa tocina! M-am pomenit in situatia de mai jos.

[img][/img]

Vă mulțumesc pentru mesaje utilizatori Agora, am primit mare plăcere... multe lucruri trec neobservate pe langa mine...mmm, să mai spun ceva? Daca-ş şti vre-o afirmație certă şi incontestabilă chiar aş spune-o, da aşa, nici verdele nu-i verde....citim Evans!

Da.Îmi place aici la noi Sincer.
Deci, dacă nimeni nu mai are propuneri/sugestii/reclamații/idei geniale de împărtășit...atunci alteța mea regală vă invită să citim următoarele 40 de pagini azi/mâine și marți ceremonios ne reunim.

Baftă!

Sincer sa fiu... Evans pentru mine se trasformă într-un exercițiu de rezistență, încercîndu-mi să mă călesc în multe chestii. Odată am lucrat cu textele filosofiei soietice. M-a interesant dimensiunea existențială... și am lecturat criticile sovieticilor vis-a- vis de aceasta filosofie bujuază. M-am învățat să le lecturez și am descoperit idei foarte interesante și neobișnuite... unica problemă era să pot construi mesajul dînd la o parte „Lenin skajal i napisal v...”. Aici se mișcă un pic mai dificil.

Mă iertați dacă sau un piculeț înainte.... CUm un filosof... putea să scrie că seneca pe lîngă politician i scriitor era un foarte bun psiholog?????!!! și alte chestii ororoase??? - nu știu de ce dar ele apar mai des și mai des... sau poate că eu le observ așa???
Aștept Black să-mi scrie analiza sa despre Cartea Jocul cu TImpul.... .

Deci noi citim de la acolo unde ne-am oprit și ne vom opri pînă la „Heraclit și arta contemplației cosmice„ adciă pînă la pagina 138. POate cu 10 pagini vor fi mai multe, însă aș dori să nu o lungim mult...

Succese la exercțiul de rezistență....

Stoicismul și lumea contemporană…
1.. Stoicismul prezentat de Evans… mi s-a părut destl de știrbit – plin de intersecții contemporane de tip: societăți și cluburi de o cultură de „a te stăpîni pe sine” + urmate de niște exemple „din viață” a unor persoane care au putut să-și controleze care emoțiile, care comportamentele de furie, care percepția de a vedea viața ca o furtună și lucrurle proaste se întîmplă… M-a dezamăgit – este prea superficial stoicismul lui Seneca sau Marcus Aurelius. Se oglindește doar textual, pe cînd imensitatea contextuală nici că se mai poate propune. Pentru mine stoicismul este mult mai contextual decît text și asta am simțit-o cînd se opera cu niște teze, principii rupte din Seneca, Epictet sau Aurelius – nu simțeam Logosul stoicist.
Ceea ce este fascinant în stoicism anume este Logosul, fuziunea prin raționalitate la acest Logos, faptul că participi în același timp la speța umană socială (ești pro-social) și în același timp nu Vezi omul ci umanitatea, și nu te vezi pe tine CA TINE EMOȚIONAL, ci ca unul stins (nirvana) și un TINE RAȚIONAL + exerciții ample vis-a-vis de percepție (autopercepie) elaborîndu-se un fel de logică (pan-logică); o viziune metafizică amplă – panteistică asupra vieții; omul prin participația la Umanitate se Pierde ce Individualitate și se căștigă ca Logos. Eu nu doresc pur și simplu să-mi sting latura emoțională, ci doresc să formez o fuziune existențială cu Marea Realitate. Problema Binelui și a Răului etc… (defel nu a fost abordată). În Stoicism există o finalitate în Evans finalitatea este una comportamentală și de percepție.
Dar mi-a plăcut o chestiuță, pe care nu am remarcato pînă la EL. Stoicul era un ascet, el nu intra în colectiv, și pentru el colectivul era un non-sens, el trăia prin principii, aceste axe îl făcea independent de orice grup; și atunci în formarea unor Cluburi de Stoici apare o contradicție interioară – trebuie, în parcursul maturizării discipolului în viziunea sa stoică să ieși din el… grupul trebuie să moară odată ce l-ai crescut… l-ai internalizat, l-ai abstractizat, i-ai distrus limitele și tea-i răspîndit ca EU în afara lui. EU care la un moment inundă TOTUL în jur. Super idee… cu toate că iarăși suferă de finalitate și Evans se oprește doar la contradicție.
Cu Abordarea Epicureică, Evans chiar este interesant… aici el s-a ridicat peste așteptările mele. Hedonismul Rațional… de a cîntări plăcerile vieții, faptul că fumatul, mîncarea, sexul etc. la un moment dat ne pot ține în captivitate, și atunci Soarta te poate pedepsi enorm de mult: obezitate, finanțe aruncate „în aer”, dependență față de un anumit mediu (care îmărtășesc aceleași plăceri efemere: un fel de forum pentru igromani, schopomani etc.) Plăcerea sau marea plăcere undeva semnifică și iese în avanscenă o plăcere prin faptul că tu ești, exiști prin sine, independent de cele ce te înconjoară. Prin Epicur te înveți să prinzi plăcerea lucrurilor naturale: un cartof fiert cu coază + un strop de sare și gata!!! O plăcere de a ieși dimineața în parc și de a respira cu aer de afară, de a contempla ploia monotonă și super de umedă (plină de depresie, melancolie și tristețe) – de a avea plăcere prin ea însăși. Plăcerea pe care ești obligat să o cultivi îninteriorul tău. O plăcere prin sine însăși. Și dacă ești în stare să te cultivi întru această plăcere totul se transformă în contemplare, totul este mai mult decît pur și simplu un copac, un cartof sau o haină – totul este plăcere. Un fel de hedonism metafizic și mult departe de cel aristipic (carpe diem). Iată aici Evans este chiar bun. Iată o logică tipic epicureică: Dacă dorințele tale unt mai simple și mai puține, atunci nu ai nevoie să muncești mult pentru a le realiza, și astfel ai posibilitatea să-ți suplinești timpul cu alte plăceri.
Ca și orice încercare de a promova filosofia în Mase în sensul brut al cuvîntului. Filosofia se pierde în esențe. Cum a fost cu încercările stoiciste contemporane… chestii în Marea Britanie, America Etc., sau Acțiunea spre/pentru Fericire – BRED mare, cum ar spune Admin. Niciodată nu mi-a plăcut astfel de intenții ca Ziua sărutuui, sau Ziua îmbrățișării, Ziua …., ele sunt sterile, sunt cvasi-sociale, sunt astfel anti-personale, deci sunt Anti-filozofie. Nu înțeleg cum se paote de măsurat Fericirea??? Sau Dragostea??? – și încă să mai faci statistici și planuri de strategii social-politice??? Filosofia epicureică, cît și cea stoică, cît și orice altă filozofie care are în vedere Grija de Sine este una explusiv personalizată, sau cel puține pentru un contingent de oameni foarte restrînși. Dacă găsești un Om care să poată să te învețe viața, sau cum să trăiești – fugi cît mai repede de el. Dacă există o ureche care să te asculte – astup-o imediat. Ușor te vei scurge în altă formă. Paradoxal spun, fiind consilier și terapeut – celălalt dacă dorești să te dezvolți – te privatizează și eventual te distruge. Însă cînd deja tu începi să te autodistrugi, căderea în celălalt, temporar, poate fi o salvare de sine. Problema totuși ar fi în intensitate de a fi tu însuți și mai puțin de a fi tu însuți cu cineva de alături. Eu ca terapeut mă împrumut, încerc să creez o încăpere personală, oarecum independentă de subiectul gazdă, căruia în fac o prezență de mine. Altfel spus Eu arteficial mă transport (sau întîlnirea spațiu-timp ședință) în orizontul spațiilor cotidiene de problemă. Dacă la un moment dat subiectul vrea să scoată o țigară (dar el vrea să lase fumatul), la unmoment dat eu ar trebui să apar în mintea lui și să mă uit la el cu o face, stînjenindu-l cu prezența mea. Deci, dacă intri în segmentul normalului, fă filozofie, însă undeva trebuie să te ții de tine, de linia ta, adesea absurdă și incorectă în alți ochi și în alte încăperi. Este o pervertire să te cuprinzi cu ceilalți necunoscuți – daor dacă nu mai ești om, ci un iluminat stoic care de fapt se îmbrățișează cu existența. Majoritatea oamenilor, cred că toți se îmbrățișează neurotic, din jenă, din imagine de sine…
Pînă la urmă Evans, iarăși m-a dezămăgit. De ce? Deoarece, dacă epicureismul lui îmi este simpatic și logic + Pledoria lui anti-măsurare a fericirii destul de bună. Concluzia pe care el a scos-o la sfîrșit m-a făcut să înțeleg că el de fapt nu este ostil pe Cei cu Programe naționale de în-ferecizare a societății, ci pe epicur și pe principiul fericirii. Totuși lucrurle trebuie să fie delimitate. Epicur este una și Programele socialiste sunt alt-ceva. Căderea filosofiei pe care el o face, rezumă la faptul utilității la mase sociale, a unor școli și principii din grecia antică. Altfel spus a căzut în istoricism!!! Cu tentă psihologică… și iarăși enervant apare pe scenă TCC-ul…
Nu știu dacă care a avut răbare să lectureze analiza mea pînă la urmă….

Vrei sā mă crezi iluminator? Am avut răbdare să citeasc analiza ta până la urmă şi m-ai deazamăgit mai tare ca Evans. Ce-i cu critica asta sterilă combinată cu fragmente de "ce-mi place mie"? Eşti un sceptic !!! 

Pe mine personal m-a dat jos Evans de această dată. Desigur că trebuie să dispui de anumite capacități de imparțialitate, de puterea refuzului la aşteptări, ca să poți aprecia cu adevărat interpretarea lui Evans. Paremi-se iluminator se simțea prea singur pe teritoriul adorației și a hotărât să coboare lângă turmă. Turma însă şi-a schimbat direcția iar tu te-ai pus singur în fața tuturor, noi îl iubim pe Evans !!!! :d Cred că ai nevoie de aplicația Mood Mapper să te echilibrezi emoțional.

Atunci când vorbeşte despre stoicism, Evans nu încearcă să se adâncească în detaliile acestor învățături ci să cuprindă miezul lor, menirea practică pe care o au. Această menire poate fi ilustrată prin Citius, Altius, Fortius, prin puterea dezvoltării continue, depăşirea sinelui şi antrenarea autocontrolului. Dacă pentru tine stoicismul e mai contextual decât text, ar fi cazul să nu citeşti deloc. Dar mă întreb cum altfel ai face cunoştință cu morala stoică dacă nu prin lectură. Nu cred că-i cazul să-l acuzăm pe Evans de simplificare pentru că anume asta ne trebuie nouă, esența. Poate nu şi specialiştilor în filosofie sau terapeuților versați dar simplilor muritori ca mine şi alții, le convine simplitatea. Şi ce-ar fi mai simplu şi mai accesibil decât înțelegerea faptului că noi sântem creatorii propriilor stări, că putem merge mai departe decât mintea aparent ne permite, că putem învinge furia prin detaşare, analiză şi deconstruire de aşteptări, că suntem în stare şi trebuie să ne controlăm speranțele. Ce nu-i clar aici sau ce mai trebuie de adăugat? Vri-un termen sofisticat, vri-un joc de cuvinte? Aaa nu...cineva numeşte asta fuziunea prin raționalitate la Logos. Am scos neintenționat un sunet oribil cu buzele, dar totuşi sună mai clar decât fuziunea prin raționalitate la Logos(apropo, e nevoie şi de conştiință morală pentru a fuziona cu Logos) . Pe drept remarcă Evans, individul furibund este inflexibil şi dogmatic în pretențiile sale, filosoful este flexibil. Ce folos din filosofia care nu dă rezultat în cele mai grele situații?Jarett zice pe bună dreptate că e una de cafenea Starbucks. :d banal, chiar acum beau cafea de la Starbucks. 

Te ştiam de fenomenolog iluminator. Unde-i epoche ? Ce-i cu expresia peste aşteptările mele? Ar trebui un fenomenlog să le aibă? Totul porneşte de la intenționalitate domnule, de aici şi rezonanța dv pozitivă referitor la epicureism. Parcă n-a schimbat stilul Evans aici şi totuşi cum ai spus că e? Mmmm...aaa....cică, chiar interesant...o apreciere destul de înaltă din partea dv.

Ei bine, dv ați epuizat acest subiect, nu prea am ce adăuga dar pot să critic. (Asta-mi place mai tare, e mai uşor) Plăcerea înseamnă că nu se intensifică în surplus ci în abstinență. Formula ar fi : mai răruț şi mai drăguț. Plus o adâncă conştientizare a ceea ce faci, o fixare în moment. Astfel, activitățile adiacente, neinteresante, capătă culoare şi viguozitate. Mi-a plăcut ideea că viitorul e o invenție a capitalismului, am mai auzit-o la Osho. Aceasta îmi pare a fi o tragedie a secolului nostru, toți trăiesc cu mâine însă mâine niciodată nu mai vine, doar aici şi acum e autentic, real, existent. Ne tragem frumos aer în piept şi ne urmărim respirația, se pare că nu există nimic mai placut decât aerul rece de dimineață. Doar atât, nu avem nevoie de nimeni şi nimic,  momentul şi noi...off mi se face greu a scrie....trecem la critică...vreau să surprind şi eu diferența dintre hedonismul metafizic de care vorbește iluminator şi cel aristipic. Este carpe diem ceva mai puțin decât realizarea minunii înconjurătoare? 

O altă întrebare care mă frământă, e de ce zgârâe atât de mult confortul altora, politizarea filosofiei? Ori nu este iluminarea maselor un scop nobil? Ce zici iluminator? Pe cine iluminezi, pe tine însuți? Poate că această pretenție a lui Evans este şi cel mai mare atu al său. Filosofia nu mai poate şi nu trebuie ținută la rece în fundul beciului s-o bea numai bețivii căutării. Toți au dreptul la cunoaştere cât de durereros n-ar fi asta pentru conservatorişti...

I give up....nu mai pot să mă forțez

Dumitre ... ca de obicei „tai ca în curechi” - dacă m-ai fi putut ucide de 10 ori lea-fi dublat fără reticență. Da... Dumitre... deja eu doresc mai mult!!! - vreu sa ma zgîrîie pe dinăuntru... poate pentru mine este prea simplu să-mi spui că există un atare EPicur sau un Epictet... vreau să mă agăț de o frază, de o maximă și s-o rumeg-rumeg-rumeg parcă ar fi maxima vieții mele.... ca o mantră. Evan s nu mi-a dat această oportunitate de a mă simți - sunt sincer - uite ce - NU MIA PLĂCUT LA STOICI.... asta e ... însă a fost bun dincolo.
AM dreptul să fiu sceptic și asta nu are legătură cu a fi fenomenolog sau ba (are legătură).
Fii dumitre mai tolerant- în primul rînd cu tine însuți. NU m-am coborît în turmă... am notat eea ce am simțit..

Mai dezamagit și tu pe mine - prea ești simplist - nu ești Dumitru, cel care ține în mîni principiul principului, scpetic vis-a-vis de tot ce afirmi și tot la tot ce creazi, ori te-a debusolat critica mea... asta înseamnă că îți sunt necunoscut și diferit ....

DECI DIVORȚ

Accept toate aceste scuze indirecte cu toate că nu era nevoie de ele, eu pur şi simplu m-am jucat. Deci nimic din ce-am spus n-a fost serios. Altul a fost scopul meu şi sper că înțelegi care. Da, nu-s dumitru cel care ține în frâu principiul principiului, nici nu cunosc un astfel de dumitru. Îl cunosc pe dumitru arogant şi incomod cu care poate să-ți fie silă să întreții o discuție în public pentru că poate tăia ca în curechi, foarte neruşinat. Nu m-a debusolat nimc domnule, eu am GPS. Apropo, noi toți aici încercăm să fim sinceri, aşa că atent când rosteşti cuvântul tolerant, se poate întoarce împotriva ta... :p ( Acest mesaj nu are destinație, e ca o pată de cerneală pe o pânza albă, sau nu, un găinaț de porumbel pe o cămaşă de 1 septembrie) adică foarte unde nu trebuie

Rebeata, davaite jîti drujna epicur zice că tot ce-ți trebu pt o viață bună e securitatea elementară, sănătate, minte și prieteni. Căsătoria voastră duce la tot felul de ”tulburări emoționale”, vouă asta vă trebu?

Deci, citind Evans, cu ce rămân eu?

E o carte care vine să promoveze filosofia,practicile filosofice pentru viața de zi cu zi. Scopul îi în sine nobil. Mie-mi ridică întrebarea: dacă eu vreau ”să fac filosofie” și vreau s-o pot ”comunica” și altora astfel încât ei să mă înțeleagă (da.da. să înțeleagă,nu să îmbrățișeze tot ce le aduc la cunoștință, ca-n acțiunea pt fericire), cum s-o faci, rămânând undeva la mijloc: între academism și cealaltă extremă – mediocritatea – ca pierdere a esențelor, brutalizarea eidosurilor, ca profanare a ”plăcerii gândirii”? În filosofie mi se pare important tocmai asta: plăcerea de a gândi tu însuți. Din ceea ce ești, din ceea ce cunoști, din ceea ce citești, din contactele pe care le ai cu oamenii, să scoți ceva, să naști o idee, să simți un extaz din asta, să poți rezolva o situație conflictuală cu ajutorul cunoștințelor/gândirii, or s-o eviți, or să înțelegi că anumite chestii nu le poți schimba, chiar dacă vrei, mă rog, lista poate continua... înțeleg că un sistem filosofic e inatacabil pe dinăuntru,dacă-l îmbrățișezi. Dar ”situațiile” cu care se confruntă contemporaneitatea sunt atât de complexe, și diferite, încât e necesară o sinteză a tot ceea ce este istoria filosofiei, să începi a gândi aici-și-acum ceea ce poți să faci, nu să cauți ce-o zis seneca or epictet. Or bun,poate eu re-ies din faptul că atunci când mie mi se duce pământu de sub picioare, eu nu pot citi și nici căuta vreun răspuns, în mine începe a ”re-acționa” ceea ce eu am pus la punct, am gândit și re-gândit înainte de asta, dacă nimic acolo nu rezonează,calc în străchini. deci, filosofia într-adevăr te ”înarmează” și e bine de-i ”pregătit” și pe alții.

Cineva dintre filosofi o vorbit despre simpla plăcere a gândirii? aici și acum, în solitudine or într-un extaz al unei comunități filosofice? Iată pe mine asta mă interesează

Genială o frază pe undeva, că am notat-o: ”Dacă filosofia ta nu dă rezultate în cele mai grele situaţii, atunci renunţă la ea acum! ”.oricum,fiecare dintre noi are o ”viziune asupra lumii”, un set de convingeri despre orice, pre-concepții. Să ai o ”filosofie” ca un fel de carnețel de citate potrivite pentru orice situație de viață? unde-i originalitatea, spontaneitatea, creativitatea? Cu toate că te pregătește, te călește, ca să treci ALTFEL prin viață, oricum te auto-matizează. Poate că într-un sens mai bun. Atunci erai roboțel cu gânduri/păreri/acțiuni greșite ce duc spre tulburări emoționale, iar acum ești roboțel cu gânduri/păreri/acțiuni CORECTE, care duc spre FERICIRE. Tot un fel de ”soma”. Luați dis-de-dimineață epictet și seneca, la lunch – epicur și tăt a sî șii ghine.


Poți să te bucuri de liniște, fericire, bună-stare, libertate, cunoștințe doar după momente de neliniște, suferință, anxietate, atrofiere de creieri. Cu câtă plăcere numa citești o carte după ce n-ai citit vreo câteva luni și te întrebi: cum am putut eu trăi fără asta?

Și povestea Evans de un caz al unei doamne care s-o apucat să predea filosofia și o aflat că are o boală rară și că o să moară peste vo 10 ani. Bla-bla. Așa o frază în contextu cela: ”Gândești că nu vei mai uita niciodată să nu-ți pese de mărunțișuri și să savurezi fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Lucrul trist este că uiți. Ești prins iar în hățișul lucrurilor mărunte”. Băăi,și poate e normal. Dacă nu condamni lumea în care trăiești și țelul tău nu e lumea cealaltă, dacă țelul tău nu e să devii iluminat,să părăsești lumea asta ca să iei contact cu o altă realitate superioară spiritual acesteia, atunci e ”bine” (normal, e discutabil) să fii prins în mreaja asta: lucrurile mărunte. Or,depinde ce se înțelege prin lucrurile mărunte. Lucruri neimportante? Dar eu hotărăsc a ce dau prioritate. Sens eu investesc în lucruri. Și nimeni nu mă obligă să fac ceea ce nu vreau. Dacă trebuie să mă duc la universitate, să spăl o farfurie or să citesc ”cetatea și omul” – lucruri mărunte, pentru că trebuie să le fac (un fel de responsabilitate socială,educată,încât s-o înțelegi ca responsabilitate față de tine însuți) în detrimentul unor lucruri importante,gen: o cafea și meditații carteziene și plăcerea de-a te obosi cognitiv, atunci...ăăă. chiar și cartea lui evans, m-am apucat de ea, parcă aș face altceva în loc s-o citesc, DAR: ”crearea spațiului în care să te provoci”

Deci, lucruri mărunte vs lucruri mărețe. Spălatu pe dinți dimineață (spre ex, că tot acțiunea asta poate fi catalogată ca fiind ceva important, ceva indispensabil) vs ???

Îmi cer scuze de un absenteism mai mare... dar lucru-lucru-lucru
Iată că mîine mă duc să-mi călesc rezistența mea + să fac exercițiul mare spiritual (sper să-mi reușească)... căci de la azi seara (noapte) pînă mînie dimineață e un timpul luuuuunnngggg... așa că totul poate să se schimbe. Deci mă du în COdru pe 3 zile și două nopți... într-o meditație singuratică...
Eu, însă mi-am făcut temele pentru acasă așa că vă întid brațele mele

Presupun că întrebările sunt aceleași, ridicate de Evans pe cînd răspunsurile sunt de altă natură. Aproximativ astfel eu îmi înmoi duritatea criticii mele față de răspusurile oferite de Autor. Se începe cu Heraclit, dar nu este Heralit în mijloc. Logosul, de care se vorbește este unul elenistic și nimic mai mult. Chiar și atunci cînd se vorbește despre Stele grecii nu percepeau modelul deschis, „infinit” al oikumenei. Reprezentarea spațiului și timpului contemporan se deosebește de cel antic. Noi am apărut undeva în renaștere, poate chiar mai tîrziu cu aproximativ 150 de ani în urmă (Freud, Marx, Nietzsche, Wittgenstein et.) ei sunt creatorii spațiului și în primul rînd al cosmosului.
Întăresc presupunerea că autorul a căzut în mreaja istoricismului, însă sper că a făcut-o din cauza dorinței foarte aprinse pentru a explica pentru mase, filosofia pre-socratică. Filosofia pre-socratică este o tenebră pentru istoria filosofiei – despre ea se cunoaște foarte puțin, sunt multe interpretări și foarte puține date. Scrierele lui Heraclit sunt foarte secvențiale, practic lipsite de o liniaritate logică. Platon, Aristotel, Diogen Laertiu cumva încercau să umple golurile pre-socarticilor.
Îi mulțumesc lui Dumitru că mi l-a rătat pe OSHO în meditațiile sale în care a focut o distincție netă, între samadhi și saatori. Samadhi este o stare de eliberare continuă, de acea fuziune, pe cînd Saator este un regională cu re-întoarcerea spre das Man. Exercițiul splendid de a vedea problema de sus este tocmai în Spinoza, cu a sa Speculum aeternitas.
MI-a plăcut analogia cu … atunci cînd te întorci acasă, depistezi că este un bărbat. Întrebarea ”De ce ești aici?” el o să-ți explice că a iști din casă, s-a urcat în mașină etc…. știința nu răspunde la de ce? La valoare, ci la cum? – la proces. Acest exercițiu este foarte important. Faptul căai un Iphone – întrebarea de ce îl ai? Întrebarea de sens și valoare este lipsită în bucătăria cotidianului. De ce trăiești etc… la fel nu cunoști, ștințele sociale și aatomiste pot să-ți mărească capacitatea de a trăi mai mult, de a avea mai mult însă nicidecum nu va putea să răspundă la întrebarea de sens, de scop final… Pledoria cu Extratereștrii uniți într-un Logos universal, chair m-a amuzat și diferența între Pradator și ET este faină… unica problemă că extratereștrii oricum trebuie să fie în sistemul de vizor uman. Totuși organizarea realității noi facem în limitele umanului și nimic dincolo…- absolut firesc.
O altă pierlă a cărții este analogia Maximilor cu „scurtcisrcuite neuronale” și cu „iconițe pe desctop” – are te conectează instanta neu la un volum de informații. Totuți maximele au magnitudinea lor. Ele sunt puternice pentru un sofos. UN sofos trebuie și este obligat să le cunoască. Dar problma este cu interpretarea, deci nu este suficient să cunoști legile , ci trebuie să ai o artă de a le interpreta și tocmai în astea constă profesionalismul unui jurist. Maximele sunt niște legi – ar fi cazul să mă apuc să le memorez!!!! Însă cînd mai afirmă că Logosul trebuie să se întrupeze, adică să-ți faci niște Tatoo-maxime pe corp – asta-i culmea. Pentru prima oară am găsit o altă explicație a „Întrupări Logosului„ – este o bombonică!!!!
Scepticismul – iarăși printr-un oarecare Rosenberg, apare în jocul cu masele. Niște dileme enorme. Descoperire super de importantă - atenție – începi să aplici scepticismul pentru a decoji realitatea și trebuie să ajungi undeva într-un gol, după care suspendezi și acel gol și nimic – omul se eliberează de tot )))))))) Ha-ha-ha descoperire de milioane. (deja mă tem să rîd, mă te de Dumitru)
Exercițiul cu Socrate (strategia Landmark) este splendid. În primul rînd ar fi valabil pentur situația cînd oamenii, cei 200 nu te pot cunoaște, și a doua condiție ar fi atunci cînd te prinzi în jocul autocriticii exterioare. Mi se pare destul de amuzant… Tronul „Scepticului” și cei 200 de masochiști. Eu… personal… doar dacă îmi va punte ceineva pistolul la tîmplă și voi ști cu siguranță că va apăsa- mă voi înscrie în astfel de exercițiu – însă nu mă văd pe mine să spun că eu sunt….ca să primesc palme asupra-mi. Cred că pur și simplu nu este de mine, fiind o fire mai sensibilă, mai pervertită. În sens că în mine sunt structuri arteficiale și cele naturale, un fel de eu-ri care se accesează în diferite situații – joc teatru!!! De exemplu în unele situații simt că-mi place serviciul meu, dar în alte cazuri nu-mi place… de aceea îmi este destul de greu să zic că-mi place sau nu lucrul pe care îl fac. Aceeași și cu alte componente din viața mea: hainele, soția părinții, apartamentul Moldova, Dumitru … etc. Unica problemă este că nu-l prea văd pe Socrate, asta unu; și doi prea ești influențat de mase, parcă se formează o orgie a sincerității. Iată aici Evans este simpatic prin faptul că recunoaște mecansmele acestei psihoze sociale. Mi-a plăcut și remarca scepticismului contemporan vis-a-vis de științificitate. Nietzsche, Rousseau … și mulți exponenți ai anti-științei, pun sub semnul întrebării descoperirile Mecanicii Cuantice – straniu dar princiipiile funcținalității sale sunt mai mult sub aspect praxiologic (validitatea adevărului de tip pragmatic…. Dacă spui că poți să ….. atunci e cazul să faci și să demonstrezi că …) aproape de nule. Mecanica cuantică reprezintă o gîndire, o paradigmă de a explica micro-lumea… și ce este mai paradoxal pentru foarte multe alte persoane – legitățile micro-lumii le validează și în macrolume, în psihologie, în sociologie, în politologie su economie… etc. – mi se pare că avem de-afacere cu un joc mai mult decît cu o realitate în sine.

În sfârșit, am citit și eu. Mda,eu îmi fac temele mai greu. Cum s-ar spune, filosofii nu respectă termene limită... da,Evans face un lucru bun,totuși,conectând filosofie cu psihologie,cu fizică cuantică și astronomie și diferite alte tratări într-o cărticică de asta făinuță.. și titlul i se potrivește. Eu deja o citesc cu plăcere. Evident,momentele unde el vorbește în exclusivitate despre vreun sistem filosofic,el îl interpretează în felul său,trecându-l prin sine,adaptându-l unor situații,dez-ghiocându-l,poate că falsificându-l,dar rămâne o învățătură.munca lui e-un lucru bunicel,nu-i zadarnică. Și mă face să merg direct la sursă:ei,și chiar așa o spus? Ei,și chiar?wow.

Omițând fazele cu toate triburile/comunitățile de sceptici/stoici/masochiști la nivel internațional-online,care uneori mă exasperează să exclam:și debili! Da de aici,monologu interior:băi,uită-te la tine!,atunci Evans face o prezentare relativ semnificativă unor concepții,îți arată experiențele unor oameni și te face să te întrebi ce faci tu pt tine. Îmi trebu,mai pe scurt, un ”umsturz” răsturnare/revoluționare/transformare radicală credințelor,că-s până la urmă,profund dogmatică.renunț la drepturile mele juridice față de mine și mă deschid unei noi forme de terapii se întoarce,cred eu,prea des la întrebarea dacă un tip de filosofie X ar putea sta la baza unei comunități. În grecia antică filosofie nu făceau toți. Nu era o discuție animată în stradă. Din 10 000 erau vreo 2-3 și în jurul lor se adunau încă vreo 10- 100 maximum și iată toată filosofia. Or, într-adevăr, dacă-i strângi pe-o alee, e oleacă de înghesuială A ridica filosofia practicată individual or într-o comunitate filosofică (nu.nu sectă ), membrii căreia aderă la ea pt că filosofia asta rezonează cu ei..s-o ridici la rang de ideologie de stat, ”cea mai mare fericire pt cei mai mulți”,mi se pare o prostie. Dacă trebu,îți speli creierii singur.da și fără,o fac alții,oricum.conștientizezi singur că trebu să-ți revizuiești unele convingeri/așteptări.

Un prim moment aici, cu ”suflet uscat”=arderea cu strălucire a focului conștiinței,permițând Logosului să te pătrundă și să te pui în armonie cu el. Nu știu pur și simplu de ce să mă leg Interesant cum sintagma asta în contemporaneitate are cu totul alt înțeles,de lipsă a sensibilității.să-i zici cuiva:cee suflet uscat ai Într-adevăr,mai puțin Heraclit aici,cât o interpretare adaptată cerințelor contemporane ale societății. interesantă tehnica de vizualizare de sus ca formă de terapie,am încercat nu-știu-ce și parcă s-o aprins o flacără.

LaPitagora cu tehnica de condensare a filosofiei în maxime, ce idee.. gândirea abstractă cu gândirea abstractă,da filosofia trebu să fie parte nu doar a raționalului din tine,ci și a iraționalului. Altfel spus, transformarea din rădăcini,dar asta oricum cred că se întâmplă,dacă viziunea filosofică se naște din tine,da nu-i impusă cu sila din afară.îi parte a monologului inconștient. Frazele de forță? Mda.nu știu. Ce folos să le repeți întruna,dacă nu le înțelegi? Or le repeți așa,papagalicește și la un moment:bâmț!iluminare! eu am înțeles nu-știu-ce și tot n-ai înțeles nimic...

Scepticii moderni? Niș nu vreau să comentez asta.altă formă de fanatism sectist. Scepticii antici îmi plac. În general, văd că învăț mult de la antici.

Medusa ... nu știu dacă ai înțeles, dar filosofia este destul de aproape de „secta”. Atunci cînd tu te întîlnești cu un mănunchi de oameni, cu timpul se crează un sistem de idei ajuns la compromis cu grupul. Dacă de exemplu te mai întîlnești 1-2-3 ani atunci se crează o platformă ideologică comună. Un „străin” intrat pe teritoriul acestei platorme, i se va părea dintr-o aprte că de fapt est o sectă. O școală-sectă-filosofică... astea se întîmplă de la sine... adică se ajunge la niște adevăruri, pe undeva atitudini, pe undeva pre-concepții ajunse la un stadiu de certitudini etc.etc.etc. - și fără să/ți dai seama creezi o „sectă”.

Eu nu stun împotriva „sectelor” filosofice, oarecum noutatea așteptată își are rezonanțele sale. Dacă este o anoutate ne-„așteptată” atunci se refuză dialogul... și această stare de lucru se face în comun acord. Dacă Socrate își va forma nucleul - dar el, cum se paote simți, deja undeva se cristalizează acel nucleu, atunci se va vorbi cu referințe la întîlnirile precedente, la concluile care au fost ajunse cu trei sau patru ședințe în urmă, se vor forma niște intersecții care meta-ingvistic vor fi stipulate în discursuri.. și o ersoană care vine pentru prima oară, nu v-a înțelege mai că nimic... Asta cum eu o dată la o lecție din anul doi (se pare) vorbeam cu un coleg de Socrate și toți ceilalți erau uimiți și nu înțelegeau nimic.... - facem bucuroși parte dintr-o Sectă numită Club Filosofic Socrate ... așa și la Agora... l un moment dat ne-am prins în mînuța sectei .... - și aveam plăcerea de a comunica pe „scurtate”... fiecare grup își are istoria sa.... Cum înțeleg doar EU și Medusa lecturează ... restul ... hmmmmm.

Ei, Iluminator...

Uite ce înțeleg EU prin ”sectă”:

Sectă = 1. Lider (cultul personalității), 2. Dogmă, 3. Supunere oarbă + fanatism, 4. Grup închis

Deci, dacă filosofia îi destul de aproape de sectă,atunci eu nu vreau să fac așa filosofie.


În cluburi/comunități filosofice,(nu secte ) oamenii se strâng deliberat,că le place asta și-i interesează, or pur și simplu nu au ce face acasă. Au diferite convingeri asupra a ceva, în discuții evident se creează un spațiu numai a lor, se metamorfozează și ei și convingerile lor, or, rămân pe pozițiile sale, dar oricum se cristalizează un nucleu de idei care-i reprezintă ca grup. Dar toți sunt egali. Poate și există un lider (non-)formal, dar el nu dictează nimănui nimic. Ești liber să pleci acasă când vrei și să nu mai vii. Și-ți păstrezi integritatea și spiritul critic, ca să supui îndoielii ceea ce se spune or ceea ce se face. Se poate spune că nucleul ista de idei devine o ”dogmă” și mai mult or mai puțin, ”părtașii” o împărtășesc și o promovează în altă parte. Da, filosofia poate deveni o altă formă de ”cult”. Dar prin sine e contradictoriu. Da, se vrea a ajunge la anumite ”axiome”,convingeri de care să nu te mai îndoiești. Dar la ele se ajunge treptat,printr-un exercițiu de gândire bine pus la punct. Dar e travaliul tău. Cineva ”vede” altfel,or poate că ajunge la aceleași concluzii, dar nu: hop! Și le împărtășește pe de-a-ntregul,fără să le supună unor reflecții. Vorbind în termeni sectiști, devine ”dogmă” nu ceea ce ai citit în meditații, ci asupra a ce ai reflectat tu până ai ajuns la aceleași concluzii ca acolo, or le-ai combătut prin argumente. Gândirea prin sine e critică. Filosofia-i gândire. Și nu poate fi dogmă,în sensul clasic. De supunere și cult nici nu mai vorbesc. Poți avea un mentor, asimilezi ceea ce-ți spune pt că te fascinează, dar crești din limitele gândirii sale, dacă ești cu adevărat un învățăcel bun. Și-l depășești. Iată cu grup închis îs de acord dacă se formează o comunitate, ca un fel de dead poets society, ”străinul/strănii” se simt cumva excluși și ne v temu.


A,tu ziceai că ”fără să-ți dai seama” creezi o sectă.. trebu să-ți dai seama!! De aia facem filosofie, CA SĂ NE DĂM SEAMA! Toți avem nevoie de înțelegere/acceptare/susținere și mai ales să simți că sunt alături de tine oameni care împărtășesc cu tine ceea ce gândești/simți tu, într-un cuvânt, idealurile tale, dar trebu tu or cel de lângă tine să poată aprecia situația. Este în filosofie și fanatism și dogmă și grup închis. Dar cuvintele astea au o altă încărcătură în contextu ista. Pentru că oamenii iștea au în mâini un BISTURIU...

Mi-am făcut şi eu timp să citesc mai departe sau poate am găsit motivație, una din două. De data asta mi-am propus să comentez paralel ce citesc ca să nu scap vre-o idee importanta, dacă răsare vre-o una. Începutul este promițător, chiar surprinzător. Se atinge o temă foarte delicată şi practic, mult mai importantă decât tot ceea ce s-a spus până acum. Parcă m-am simțit şi eu în cosmos împreună cu Mitchell uitându-mă în imensitate iar mai apoi la micul nostru pământ unde există oameni care se cred stapanitori, unde există interese economice, probleme politice, bogați şi săraci, bine şi rău....cui îi pasă de acest muşuroi de furnici care fug grăbite cu gândul la un mâine ce nu înseamnă nimic de acolo de sus?

Evans totuşi merge pe propaganda anticilor dar nu mă oboseşte asta căci nu contează cine vorbeşte despre întreg şi nici cum îl numește, Logos sau Dumnezeu. Contează ca despre asta să se vorbească, să se troncănească in continuu : Noi nu suntem separați!!! Şi chiar dacă asta multe nu spune, şi chiar dacă despre asta nu se poate ceva de spus, să chemăm pe toți prin gânduri, vorbe, acțiuni, la reuniunea cu marele Unu.

Nu vreau să numesc o călătorie imaginară în univers, acolo de unde toată viața noastră e a mia parte dintr-un vârf de ac, o simplă tehnică. Asta nu-i o tehnică cum o vede Evans, tehnica e un substituent al amăgirii. (Său poate ii doar un cuvânt da mă anin şi eu). Totuşi aş vrea să o numesc o călătorie în evidență. Cât de multe probleme s-ar evapora dacă toți am călători constant în evidență şi ne-am privi de sus nimiccimea.

Problema aceasta a conştiinței mă scoate din sărite( doar un fel de a spune) pentru că noi nu înțelegem una: sensul vieții sau de ce există conştiință sunt nişte întrebări ale conştiinței însăşi. Nu putem răspunde la ele altfel decât prin conştiință. Cineva poate să reproşeze că există o validitate empirică a cunoştințelor noastre şi totuși asta nu înseamnă nimic. Experimentul şi legitățile nu sunt universale şi necesare. Despre asta ne spunea şi Hume, noi nu putem arunca o piatră de sus în jos din toate locurile existente posibile ca să emitem o legitate inductivă. Această legitate va fi valabilă numai pentru o anumită zonă a lumii fizice şi pentru o anumită perioadă de timp. Deci conştiința noastră singură îşi inventează răspunsurile pornind de la premisa că ceea ce se întâmplă des, în acelaşi context sub aceeași formă(piatra cade de sus) este un adevăr. Pe urmă îşi crează concepte, simboluri, semne etc. prin care să ilustreze adevărul respectiv şi batzzz!!!! răsare ceea ce noi numim o cunoştință. Exact pe-acolo şi cu întrebările. De ce credem că întrebările noastre sunt corecte sau necesare? Nu e întrebarea tot o invenție a conştiinței? Dar mai ales când ne dăm o întrebare despre conştiință....e ca şi cum toporul s-ar întreba pe sine de ce e topor şi ar încerca să găsească în componentele pe care le are (coadă de lemn şi creastă de fier),răspunsul la această întrebare. Înțelegeți banalitatea? E timpul să ne chestionăm întrebările. Ține-ți minte cât timp pierdea Einstein să-şi pună o întrebare?

Iată că s-a ajuns şi la Pitagora, eram tare curios să văd ce spune despre el. Vagi date biografice, dar ce-i drept, nici evidențe prea multe nu sânt. Totuși este Pitagora inventatorul metodei incantației sau şi el s-a inspirat? Nu bate a mantră aici? Există multe argumente că Pitagora ar fi călătorit în orient. Având în vedere evidenta similaritate şi tentă mistică a învățăturilor sale cu gândirea orientală, putem să admitem că Pitagora a răsfoit Vedele. Platon l-a iubit tare şi desigur că a fost influențat. Filosofia occidentală e un comentariu al filosofiei lui Platon....deci de unde vine raționalismul nostru, aaa? Din Asia....ei bine, asta-i asa o remarcă de conflict...ce merită de consemnat e eficacitatea incantației. Într-un timp o practicam obsesiv şi simțeam că dă rezultate, nuştiu de ce m-am lăsat. Este deja general recunoscut că deprinderile noastre pot fi modificate sau întărite doar prin repetiție. Această repetiție porneşte din minte şi până nu atinge structurile inconştiente ale ființei, realitatea noastră nu se schimbă, în direcția dorită de noi, mă refer.

O fi asta autoamăgire sau spălare de creier, cui îi pasă atâta timp cât dă rezultate. Dacă mă amăgesc că nu s-a întâmplat nimic rău când mi-a murit o rudă apropiată şi nu trebuie să sufăr nuştiu dacă-i de rău spălarea mea de creier. Mai devreme sau mai târziu oricum toți murim şi chiar dacă nu pot să accept asta nu voi putea suferi toată viața. Putem observa cum unele evenimente aparent tragice, cu timpul îşi pierd influența asupra noastră...ori noi le dăm o altă interpretare, ori timpul le expiră puterea de a ne mai afecta..Citesc acum o cărțulie care i-ar plăcea şi lui iluminator, se numeste Hiking Through. E experiența unui tip pe nume Paul Stutzman căruia i-a murit soția de 32 de ani iar această pierdere l-a adus aproape de sinucidere. El zice : " stoicism and all our problem-solving skills cannot bring real recovery from grief. Until and unless se live through and understand our pain, we will never be a good partener to anyone in the future"... El şi-a găsit drum spre înțelegerea durerii prin traversarea pe jos a unui traseu de 2176 de mile prin sălbăticie cunoscut sub numele de Appalachian Trail. Această "life changing experience" l-a adus mai aproape de cine este el cu adevărat şi i-a oferit "peace and a renewed sense of purpose". Ce vreau să spun? Vreau să spun că drumul pană la noi e lung iar pentru a ajunge la destinație trebuie să ne acceptăm singurătatea, să ne cufundăm în ea până vom face din ea un tărâm cunoscut..
nu am citit ce ați scris voi ca să nu-mi schimonosesc interpretarea..acum voi citi şi văd ce am de adăugat...nu am citit nici partea cu scepticismul dar dacă voi ați citit atunci vă ajung din urmă

Mă prind pe faptul că comentez sec. nu-mi place asta. Citesc,îmi fac notițe, merg la surse, caut să citesc fragmente din seneca,epictet,marc aurelius și ce mai găsesc... dar când să comentez, ies nu știu ce fignele. Esențialul zace undeva în mine. în gânduri, îndoieli,frământări, întrebări. Nu pot să le verbalizez. De parcă dacă le-aș spune cu cuvinte,ar ieși din mine și m-ar sugruma. Poate că e oboseala din ultimele săptămâni, poate că e altceva...nu știu. Cartea asta nu-i precis informativă pt mine,dar o comentez de parcă ar fi. sunt idei care se agață de mine fără să le permit și mă macină pe dinăuntru.și încep a simți cum ele scormonesc în mine până dau de chestii pe care le ascund de mine or special nu le gândesc,ci le refulez.

Pardon,oboseala. Dar asta-i,comentez sec.

Simpatice îmi par cuvintele tale. „Fignelile” sterile sunt. Găsit-am un mic protest ale mele minți în acest sens. Metafora prin mine vorbește. Alegoria iese în avanscena gîndurilor mele, dîndu-le profunditate undeva, esența în alte părți. Învățatu-ma-m să torn, la începuturile cunoașterii mele (fără să înțeleg), idei în cuvinte seci, de stradă și nu mergea. Atunci, ciitu-la-m pe Bergson Henri și înțeles a fost. METAFORA e ceva dincolo de sens scientist și cotidian. Metafora e o fignea ca cînd faină

Pentru Volodea

Am lecturat în curiozitate mesajul tău, îndeosebi sfîrșitul... Evans trișează ... cum poți vorbi despre Pythagora în sens de contemporanitate referindu-te la Grecii Antici - la ei kosmosul era cu totul altfel construit. Stelele de pe cer aveau o altă semnificați - nu planete ca și Pămîntul ci punctulețe mici...

Stoicismul, nu reprezintă doar o formă exclusiv mentală, ci și corporală... asta am mai scris undeva mai sus... și de aceea se pare destul de superficial că o schimbare, o modificare în sistemul de gîndire aduce cu sine și o modificare la nivel de personalitate. Este prea superficial - mai sunt nevoie și exerciții corporale, somatice...

Poți să-mi di acea carte pe care o lecturezi???
și încă ceva - DE CE_AI SCHIMBAT NICK-ul tău????? îndeosebi pe VOlodea (îmi este foarte antipatic)

Salutare Agora…
Iată și a cincea analiză – DIOGENE – eu o sensibilitate mai mare vis-a-vis de Cinici. Mie îmi plac. Evans mi s-a părut că și lui îi plac. Nu po recunoaște că maniera de viață cinică, poate fi luat ca motiv pentru a ridica o societate, cît de anarhică ea nu poate săfie, dar legile, ordinea armonia trebuie să se creeze. De aceea kinicii sunt niște maniere individualistice și nicicum sociale. În a fi un Kinik, ar semnifica în primul rînd să-ți construiești propriul sistem de valori și nu doar să-l construiești, ci și să-l aplici în viața de zi cu zi. Atunci cînd trebuie undeva să părăsești oikumena polisului, nu devii kinik – acesta-i paradoxul, tu devii un ascet, askesis, dar nicidecum kinik. Pentur un Kinik este obligatoriu să fii în polis – dacă Mătăsarul (un kinik contemporan moldovenesc) sa-r duce cu porcii undeva în păduri el nu va avea rezonanța, dar epatajele sale sunt valabile împpotriva „pseudo”-valorilor din polis.
M-a încîntat situația cu Metrodus, anume că adesea noi suntem etalonați, ca de altfel și în Străinul de Camus, cu modalitatea de a reacționa în fața unor valori ale polisului. Rușinea jocă rolul esențial de socializare, pe cînd individualizarea se produce în dincolo de rușine. Suntem încarcerați în liitelele imaginii de „statut social”… aceste limite ne pun anumite resticții și în planurile de intimitate. Sunt oameni ai revoluțiilor, dar problema ce se poate întîmpla după ce ai realizat-o – iată acești oameni nu o pot realiza. Kinicii sunt revoluționeri, înăs undeva ei, să poată construi o societatea pe valori kinice nici că se poate – undeva mă voi repeta – dar kinikul se dorește să fie la limita cetății, dar nu dincolo de ea. Pentur ei este nevoie de sterilitate valorică, de poluare, de iraționalitate etc. – aceste sunt sursel de alimentare.
Acum o reacție – adesea cei care organizează astfel de traninguri de dezvoltare personală, nu fac decît un fel de platonism sau neoplatonism (doar că ultimii sunt mai atenți la alte modele de gndire precum spiritualismul sau, valori religioase). Oamenii au nevoie de dialog, în dialog să se circule anumite cuvinte-problemă: fericire, libertate, suferință, dreptate, scopul vieii, sens, valoare etc.etc.etc. undeva un sofos trebuie să domine asupra la tot… adică el dă microfonul să sune. Mulți-foarte mulți sunt gata să scrie cărți despre Eroul de Sine (vezi Plutarh) sau despre modelul vieții lor, însă ei, cei care au scris despre „cheia succesului său” sunt destulde sterili… spuneau că pot ține sub control realitatea prin anumite scheme de succes, anumite algoritmuri, dar … toți sunt undeva captai de circumstanțe favorabile lor… asta ca și cum „mergeam pe drum și am găsit o ladă cu 1000000 de lei…. Am întrebat a cui i nimeni nu a răspuns… atunci am luat la mine acasă” – nu e nici un fel de schemă cum X să se transforme în Z…. doar undeva o piatră filozofie poate să răsundă la aceste transformări. Așa e și Evans … cînd a început să vorbească despre Pythagora, Heraclit sau Platon…. Se înțelege o notă – „Nu este chiar așa”. Cum poți să afirmi că cele 3 Poziții ale sufletului în corp sunt asemănătoare cu cele 3 sisteme ale SNC: cerebelul,-----------mezo cortex și neocortex??? La Platon sufletul sălășluiește în una din cele 3 poziții și nu există posibilitate să se mute cu locul; pe cînd în cortex totuși fiecare om are în același timp toate trei pseudo-„Euri”. Pentru mine Evans este un joc de-a „mijatca” care număr cît o mai rămas pînă la sfîrșit… și doresc mai repede să se termine…. 
Am lecturat și despre Plutarh … sincer să fiu … nu am știu că el este filosof – Da el a scris „Viețile paralele” vrînd, poate, să elaboreze o structură a eroului grec, dar mă îndoiesc eu că el este filosof. În copilărie fiecare din noi am avut cîte un Erou, poate că și acul îl avem, și este important să nu cazi pradă lui. Eroul este un instrument și nimic mai mult, e un fel de unealtă de susținere, dar trebuie să o arunci, dealtfel te prinzi a înțelege (de obicei nu este omul conștient) că cauți în exterior Eroi fiindcă tu nu ești Erou și nu te poți accepta decît mimîndu-l pe altcineva. „Ești cel pe care îl imiți” – o doză de pozitivism adolescentin.
DE azi încep a-l lectura pe Aristotel .. și eu un pic mam dezbătut – cînd lecturăm și pînă unde…. Vorbesc de capitole.