Poziția hindusă față de ideea de viață-moarte

S-a tot pomenit aici pe forum să se deschidă un topic mai exotic, în care să discutăm problemele filosofice care s-au discutat nu doar în occidentul rațional, rigid și preponderent strict logic, dar și acelea care au fost propuse de oameni care au apelat la un alt instrument decât doar rațiunea. Așadar, avem orientul cu tot curcubeul ei de tematici, care în mare parte sunt aceleași ca și în occident (lumea, sufletul, divinitatea, cunoașterea etc), dar care au o altă structură, alte axiome de la care încep discursul acestora.

În așa fel, un prim concept care mi-a părut demn de discuție este Samsara, care de fapt desemnează transmigrarea sufletului dintr-o viață în alta. Din câte cunosc, în occident ideea aceasta a fost acceptată doar de școala lui Pitagora (corectați-mă dacă greșesc). E o roată cum o numeau chiar ei (filosofii orientali), care în permanență te impune să-ți trăiești viețile, cu toate suferințele: dezamăgiri, pierderi, dureri, moartea etc. Din ea poți scăpa doar prin renunțarea la viață, prin meditație și asceză, atingând Mocșa (starea de liberarea), sufletul omului evadează din Samsara și se contopește cu Sinele suprem, cu divinitatea, cu Brahman. Astfel se ajunge la starea de beatitudine, de fericire supremă, eternă.

Este o chestiuță aici interesantă, omul rămâne în Samsara dacă înainte de moarte nu s-a debarasat total de atașamentul față de lume. Prin lume se are în vedere orice: oameni dragi, lucruri obținute etc. În Bardo Thodol (cartea tibetană a morților), se relatează cum sufletul după moarte se află pe pământ încă 40 de zile (cunoscută idee?), iar în perioada tranzitorie el are într-un fel de ales să rămână pe pământ sau să se contopească cu divinitatea. Am putea vorbi aici de o cvasi-alegere. Cartea relatează cum sufletul ”vede” o lumină care îl cheamă către el, care de fapt este propria natură - Sinele Divin. Dacă sufletul nu recunoaște lumina ca fiind propria natură, cartea spune că apare etapa în care sufletul îți vede și aude persoanele apropiate, plângând și suferind după mort. În tradiția lor, mortul este ghidat de un anumit fel de preoți, care timp de 40 de zile îi citesc textul acestei cărți. Dacă sufletul a reușit pe parcursul vieții să se detașeze de lume și de toate bunurile, cât și ”răurile” ei, atunci el are șansa să fie ”catapultat” din ciclul reîncarnărilor, dacă totuși a rămas cu anumite atașamente, el este sortit la încă o viață plină de suferințe care în final urmează să sfârșească iarăși cu moartea.
Mai este și un alt concept, cunoscut tuturor, care de asemenea prezintă interes - Karma. Karma este o lege morală universală, care ”pedepsește” pe cei care au dus o viață necorespunzătoare ”normelor” acesteia, pedeapsa fiind ispașită în viața următoare. E un fel de judecată divină. Doar că făcând parelelă cu neurologia, putem observa unele inconsecvențe. Se știe deja de ceva timp că memoria poate fi afectată grav dacă sunt lezate anumite porțiuni ale creierului. Astfel putem lesne înțelege ce se întâmplă cu memoria umană după moartea, și cu atât mai mult descompunerea creierului. Nu prea are sens să pedepsești pentru ceea ce nici în ruptul capului nu-ți poți aminti.

Aș putea să-mi aduc mie singur niște obiecții, doar că să-mi clarific anumite momente. Consecvența acestei teorii poate fi observată în faptul că populația hindusă chiar credeau în aceasta, adică era ca un dat indiscutabil. Astfel, pentru ceea ce sufereau, ei erau convinși că era o pedeapsă a karmei, pentru faptele pe care le-au săvârșit în viața anterioară. În așa fel, era o motivație pentru ei de a avea o viață conform ”criteriilor” karmei. Este o idee genială de a înrădăcina adânc în mentalitatea unui popor o astfel de convingere. La baza acestei concepții stă o etică bine gândită.

Mai este și un alt moment. În tradiția hindusă divinitatea este strâns legată de conștiința individuală. Atman îl reflectă pe Brahman și viceversa. Putem combate argumentul inconsecvenței karmei prin faptul că Sinele Suprem, prin fiecare conștiința individuală, se crează pe sine ca perfecțiune. Nu contează că următoarea viață este lipsită de memoriile precedentei, contează faptul că divinitatea se auto-formează ca perfecțiune prin fiecare viață particulară. M-am săturat să scriu Vă rog să mă asaltați cu propriile opinii și să aruncați în mine cu cât mai multe combateri de argumente))

Nu sunt prea documentat în privința acestui subiect, dar aduc și eu un mic aport acestei teme.

"Sa nu crezi nimic din ce ai citit sau ai auzit, chiar daca am spus-o chiar eu, daca nu este in acord cu propria ta gandire si cu propriul tau bun simt." Buddha

Gandirea lor nu este una dualista, adică nu i-au o pozitie strictă, așa cum fac occidentali, aduc argumente pro pentru ceea ce cred, și contra pentru ceea ce nu cred ... restul informației fiind ascunsa. Libertatea în gândire este mult mai mare în acel mediu, ești liber să gândești ce vrei, nu este nimic rău în a avea o părere diferită, și nu este necesar să ți-o suți.

"Trei lucrurui nu pot fi ascunse pentru mult timp: soarele, luna si adevarul." Buddha

Probabil că ați auzit de conceptul de război filosofic ... Este o conversație între doua persoane care se luptă(își sustin parerile) prin argumente ... ideea este că la final rezultatul trebuie să fie o apropiere către adevăr, iar ambele părți nu urmaresc să aibă dreptate, ci se apropie de adevăr. Ei bine, ei au o mentalitate ceva mai bună și abordarea lor este ceva mai bună și în conformitate cu războiul filosofic.

"Ceea ce este, este. Opreste-te si priveste." Osho

Analiza noastră asidua ne îndepartează de către prezent, și pierdem clipa ... Ne concentram prea mult pe 'a găndi' și uităm să trăim prin 'a simți'. Abordarea lor este una mai empirică ...

"Intuitia este trandafirul mistic care te va conduce la extazul suprem si la viata nemuritoare." Osho

Ei vorbesc chiar despre dezvoltarea intuiției, și o poziționează ceva mai sus decat ratiunea. Apreciează și mintea, dar insistă să nu devenim sclavii minții și să o putem opri atunci când vrem, noi trebuie să fim stapanii minții și ea să ne respecte voința.

"Nu este nevoie sa stii unde mergi. Nu este nevoie sa stii de ce mergi.
Tot ceea ce e nevoie sa stii este faptul ca mergi plin de veselie; daca faci acest lucru, nu poti gresi." Osho

Bucuria este un indice al caii corecte, occidentalii au alte sisteme de referință ceva mai materialiste. Oameni dea dreptul nefericiți, dar care se consideră împliniți din cauza poziției lor în societate pentru avuția lor materială.

Pană acum am vorbit despre viață, ei au cu sigurață un alt mod de viață, diferențele sunt majore.

Este interesantă viziunea lor asupra morții. Nu există rai sau iad, nimeni nu te amenință că vei ajunge intr-un loc mai rău în cazul în care nu te conformezi la instutuția numită biserica ... nu există constrangeri

Mi se pare amuzant cum în trecut puteai să iti cumperi "bilet" de intrare în rai, printr-o contribuție considerabilă cu bani pentru biserică. Din păcate nu mai merge să intri atat de ușor în rai precum puteai înainte, acum trebuie să faci fapte bune ...

Tocmai am terminat de citit antichirstul de Nietzsche, nu am agreat religia, cu atat mai mult acum. Budhismul este singura religie pentru care nu s-a purtat nici un razboi, tocmai de aceea este cea pe care o apreciez cel mai mult.

Este interesant de stiut ca reincarnarea aparea și in biblie, înca mai sunt cateva pasaje din care poate reieși asta. Nu mai stiu sigur, dar prin secolul 5 dupa hristos, au fost scose marea majoritate a pasajelor care facea trimitere la reincarnare ... nu mai stiu nici imparatul/regele care a dat acest ordin și nici motivul. Dar aceasta este o asemănare, reincarnarea era candva și în religia creștină.

Antagonismul bine/rau a fost sustinut de către religia crestină.

Cum credeți că văd ei binele și răul ? (este o întrebare opțională; eu unu încă mai reflectez la acea temă)

Înainte de a încerca să dau un răspuns întrebării tale aș vrea să mă opresc la un citat pe care le-ai menționat.
”Ceea ce este, este. Oprește-te și privește”. Îmi place mult poziția asta. E o chemare către natură, către pura contemplare sensibilă, fără implicare rațională. Despre ce ne vorbește aici Osho? De fapt tot despre aceea ce fenomenologia spune: fenomenul (percepția oricărui lucru particular, dar și a lumii în genere) nu este un fenomen pur, nu este ceea ce este, el este ceea ce-l facem noi să fie. Noi ”clădim” fenomenele, le modelăm (inconștient) în conformitate cu experiențele care se referă la acesta. Exemplu: eu nu văd femeia așa cum este ea în sine ca fenomen, dar o văd așa cum o știu eu ca femeie (ca reprezentantă a sexului opus, ca potențial partener sexual, ca mamă, ca prietenă etc). Un exemplu mai bun ar fi probabil cu referire la fenomenologia lui Heidegger: eu văd cana în conformitate cu utilitatea pe care mi-o procură, eu văd cana ca ustensil, ca ceva practic, care îmi aduce folos și pe care eu îl pot folosi. Eu nu pot vedea cana în esența fenomenului ei, pentru că în permanență îmi are ”ustensilitatea” ei. Este vorba mai mult de o privire conceptuală decât vizuală, pentru că din punct de vedere al sensibilității vizuale cana e mereu aceeași.

Și acum Osho ne spune pur și simplu să privim lucrurile. De ce? Pentru că implicarea raționalității în contemplarea lor duce numai la necazuri. De asemenea la Heidegger este întâlnită ideea ”preocupării” față de ustensile, oameni, realizări etc. Aceste preocupări cotidiene de obicei duc spre ”grijă”, un alt sinonim al preocupării.
Osho ne cheamă să fim Dasein-i, să fim autentici, să ieșim din cotidianitatea stupidă în care suntem prinși și să privim la lume așa cum este ea, fără nici o alterație. De fapt această ”privire” ne cheamă către uitarea de trecut. Pentru că doar în baza trecutului noi percepem lumea așa cum o percepem, ca un fenomen construit tot de către noi. Uitarea de trecut (a experiențelor trăite) ar însemna dezbrăcarea fenomenelor și a lumii în genere, pentru a o contempla în nuditatea ei pură, pentru a o vedea ce este ea cu adevărat, și nu cum noi am creat-o.

Cât despre faptul cum ar percepe ei binele și răul, probabil că are tangențe și cu percepția noastră. Binele poate fi redus până la instinctul de auto-conservare, până la instinctul vieții (Eros), până la urmă, bine este ceea ce în primul rând nu-mi este în daună, în al doilea rând ceea ce crează rezonanță cu stările noastre interioare, cu agreabilul, plăcutul etc. Cât despre rău, este ceea ce vine în contradicție cu noi, ceea ce nu rezonează cu sufletul nostru, care ar putea prezenta pericol, sau daune etc.

Filosofia orientală este foarte vastă şi complexă. De exemplu Buddha face parte dintr-o şcoală neortodoxă, el nu credea în samsara şi în karma sau în nyrvana - pentru el, ele nu existau - erau doar o craţie a vechii gîndiri brahmanice. Osho, un alt personaj contemporan, a filosofiei indiene, este interesant, cel puţin mi-a plăcut să-l lecturez, dar şi să-i ascult cîteva lecţii - una nu-mi place el este prea teatralizat.

Filosofia orientală cuprinde şcoli, sub-şcoli, deisdenţi, afiliaţi şi multe-multe personaje atît mistice cît şi destul de reale. De aceea ca să vorbim despre orient e prea mult de spus, ar fi să aduc un exemplu: imaginaţi-vă să vorbim, să ne raportăm la filosofia occidentală doar din scrierile lui Kant sau Berdiaev. De aceea şi atunci cînd ne referim la orient trebuie să delimităm teritoriile: niaya, samkhya, vayşeşica, yoga, buddhismul, jaianismul sau vedanta. Fiecare şcoală ar presupune un curent în filosofia occidentală, mai mult decît atît, dacă în occident filosofii din opoziţie îşi fondau argumentările pe inamicii săi, cei din orient se dezvoltau separat - fiecare cu grădina sa.

Fiecare şcoală îşi are reprezentanţii săi oficiali cît şi renegaţi. Să zicem buddhismul: avem sute de şcoli buddhistice academic devizate în două orientări: mahayana şi hinayana (cît e de straniu dar buddhismul clasic face parte din hinayana - drumul îngust - tu însuţi ai grijă de iluminarea ta ... nimic mai mult; pe cînd mahayana - dacă ai atins illuminarea ajută-i pe ceilalţi să o obţină). Există buddhismul clasic, buddhismul tibetan (lamaismul), buddhismul tantric, buddhismul zen şi multe-alte curente. La rîndul său buddhismul zen este divizat în muuuuulllltttteeee sub-şcoli. De aceea să înţelegi filosofia orientală este foarte dificil, mai mult decît atît - la nivel logic, intelectual ea este tautologică. De exemplu dacă te uiţi la o vacă din partea stîngă atunci cînd cineva o să te întrebe ce-i cu partea dreapta, judecata î-ţi va răspunde: partea dreaptă (pe care tu nu o vezi) este exact aceeaşi cu cea stîngă (pe care o vezi), dar de fapt ea poate fi mult mai diferită.

Filosofia orientală este o terra incognita care nu o vom vedea-o nicodată, doar partea stîngă de vacă , fiindcă prea suntem occidentali, prea intelectualizaţi, traducerile nu funcţionează în cazul "gîndirii inimii". Interesant, traductologii utilizează limbajul kantian şi fenomenologic, ca cel mai plastic şi apropiat de simţirea orientală.

PS pentru mine, orientul, a jucat un rol înspăimîntător de mare, pînă şi astăzi lecturez fragmente - Sudzuki, Dalai-Lama XIV, Ramacharaca, Vivecananda, fragmente din Bhagavat Gita, Flautul de fier, Bardo sau Bushido ... poate chiar ar fi cazul să deschidem mai amplu plapuma discuţiilor. Cristi a scris că a lecturat Bardo ... ce părere ai despre Sidpa Bardo? ... da încă ceva transmigrarea sufletelor era o idee fix şi pentru Socrate şi Pentru Platon şi pentru multe-multe culturi ale antichităţii ...

Mă bucur mult că s-a deschis, pînă la urmă o temă de discuţie despre orient

Am privit documentare, am citit ceva referitor la Bardo, dar nu am lecturat cartea. O am în format electronic doar că știți și singur, farmecul cărții ținută în mână e de 10 ori mai mare decât în fața compului. M-aș bucura tare dacă cineva care o are mi-ar împrumuta-o pentru câteva zile să mă delectez)) Cât despre Sidpa Bardo, recunosc că nici idee n-am ce reprezintă, așteptăm iluminare