Temperament versus Filosof

Un glisaj dinspre un articol, scris tot aici despre NIetzsche.
O legătură, la un moment dat, mi s-a întrezărit: temperamentul cititorului (sau felul lui de a fi: caracter, interes, emoţionalitate, deschidere către celălalt etc.) şi felul său de a simţi-înţelege un animt filosof, sau chiar o şcoală filosofică. Ceea ce consider eu la momentul dat, fiindcă pot să-mi mai schimb opinia mea, e că există legătură între felul de "a fi" a omului: stresuri, boli psihopatologice, care îl face sau nu mai sensibil spre sau anti anumit filosof.
Foarte subiecti -: există două tipuri de filosofi: analitici şi intuiţionişti. Primii sunt aproape de construcţii mentale, de logică, de aranjamente, de geografie şi algebră, de ordine, şi nu în ultimul rînd de apolinic. Al doilea mai mult tinde spre dionisiatic: dezordine, simţire, emoţioe şi afecte, sincope şi pasiune. Desigur că fiecare din noi le are pe ambele însă în anumite perioade prevalează una sau alta. Mie-mi place să-l lecturez pe kant, însă-l concep mai mult intuitiv, mult îmi place N., sau Lossky ... am oare dreptate sau nu?

Ce vreti sa insinuati dvs? Absolut deacord in privinta aceasta... E si firesc... Daca eu nu faceam parte timp de 1 an din cadrul unui cencalu nationalist idiologic, eu acuma eram sa-i sar in git la Nietzsche si sa exclam "I love Nietzsche" Dac eram profund un melancolic in genere ma casatoream cu Nietzsche... Numai ca flegmaticii il prefera pe Kant... Ce suava ca o garofitza...
Dar uneori imi este foarte greu sa ma plasez intre modelul analitic sau intuitiv... Am cazuri cind prefer pe una, cind pe alta... Cind ma apuca "depresia" desugur ca-l iubesc atunci pe kiergegaard sau cioran.... Cind nu pot gindi sau rezolva o problema analiatic, desigur ma declar partizan al "filosofiei vietii"... Dar cind aceasta filosofie a vietii incepe a "aiuri" cu metafore subiective, mi se creaza o antipatie si strig "I love logica si matematica"...
Noi suntem oglinzi, oglinzi deformate subiectiv... Cin un filosof se loveste de oglinzele noastre, noi il doformam sub propria noastra subiectivitate a oglinzilor deformatoare...

în primul rînd eu aş dori să susţin o idee: fiecare din noi suntem cheia spre filosofie, altfel spus fiinţa-mi se deschide sau se închide spre un fel de înţelegere. Altfel spus 2: atunci cînd îmi exist viaţa, de fapt cînd o realizez, sau cum e construită (psiho-biografia mea) într-atît eu pot fi cheie pentru un filosof sau altul. Cînd eram student, adic cînd trebuie să fac cunoştinţă volens-nolens cu tărîmul filosofic, în stil non-selectiv (să realizez programa universitară), nu prea înţelegeam o filosofie şi foarte leger o prindeam pe alta. Însă prindeam, sau înţelegeam nu doar mai încolo, fiind mai experimentat, ci mai încolo ca durată de timp. Aceasta s-ar echivala cu situaţia cînd o barcă este dusă de un vînt la dreapta sau la stînga. Experienţa doar te face să înţelegi propria-ţi barcă, cît şi manevrarea cu pînzele, însă vîntul, puterea lui, cît şi cîte o dată direcţia sa e dincolo de puterea bărcii. Aşa şi eu într-un anumit mod starea de "a fi" generează o deschidere, sensibilizare către un filosof sau altul, însă realizarea acelei stări de a fi, nu e chiar dependentă de individ, ci de circumstanţe. În unele zile Nietzsche este mult mai aproape de mine în alte zile Kant, ceea ce este importan e SĂ NU ÎNCERCĂM ATUNCI CÎND VÎNTUL BATE SPRE DREAPTA CA NOI SĂ ÎNCERCĂM SĂ NE MIŞCĂM SPRE STÎNGA - COEFICIENTUL REUŞITEI ESTE DESTUL DE MIC. De aici reiese o a duoa idee: eu nu pot să mă deschid spre Kant dacă nu-i în mine o bucată de Kant, sunt convins că nici Kant nu era la 100 pr. Kant, ci doar în unele segmente din viaţa sa, şi anume atunci cînd el scria filosofie .