problema adevarului

Ce este adevărul? ce semnifică atunci cînd afirmi că "la siguranţă este aşa cum spui"?, că "eşti convins la 100 procente, că lucrurile stau tocmai aşa cum le afirmi"? - în mare parte, cu timpul se dovedesc că nu este aşa. Nu demul am fost întrebat ce este adevăr? Nu e o chetie neobişnuită, atunci cînd, fiind filosof, ţi se pune o astfel de întrebare. Însă m-a frapat modul direct, sincer, naiv, a unei domnişoare, care cu adevărat vrea să culnoască "unde este adevărul"? - Pur şi simplu m-a şocat. Interesant că pentru o astfel de întrebare eu trebuie să am ceva timp pentru a o asambla, scoate gîndurile mele din raftul cu titlul de adevăr, să scot şi DEX-ul etc.. DE acest lucru nu a fost nevoie .. deoarece ştiam:

Adevăr nu ţine de lumea fenomenală, este o idee, mai bine zis o adiere a unui vînt, briz de mare, venit de după un deal - miroase a mare însă ea încă nu atinge ochii tăi. Aici este o chestie mai interesantă: dilema este că eu ştiu ce semnifică mare, cîndva am zărit-o, fie la tv sau fie prin descrierile prietenilor mei, însă ce să zicem dacă niciodată nu am auzit de mare? .... aha ... Toată existenţa noastră noi o trăim de după dealuri: cartoful e undeva după un deal, roţia, frumuseţea, prietenii mei, şi EU sunt după un deal. şi de acolo vin mirosuri, nişte sunete, nişte indicatori a ceea ce există cu adevărat.
Ce semnifică adevăr? - o cunoatere deplină, atotcuprinzătoare, plină a unui fenomen, a unei idei etc. Pur şi simplu pentru a ontologiza - a-i da esenţă - noi amestecăm acea idee cu credinţa (cu speranţa că anume aşa stau lucrurile şi nu altfel). Pînă la urmă adevărul constă în afaptul că el nu există. Există o formă regională, cuprinsă în spaţiu şi timp plus cîteva reţele de neuroni din copul meu. Şi asta e. Ceea ce este imposibil, se poate întîmpla, Nu-ul se transformă în Da. Totul este prea muabil, schimbător, ca să afirmi cu siguranţă că există adevăruri certe. CHiar şi acele analitice, nu sunt decît o formă a realtăţii, şi nu realitatea însăşi. CHiar şi faptul că eu exist, la fel nu este sigur. Descartes a ajuns prin analiza sa, la un punct universal- mă îndoiesc, şi de acolo porneşte filosofia sa. Ca un izvoraş ce mai apoi trece în rîu, mare şi formează ocean. Acel punct de existenţă, mai bine zis de debut a existenţei fiecare persoană îl are în dimensiunea sa. Eixst fiindcă sufăr, va afirma un depresiv, exist fiindcă alerg, la rîndul său va spune un sportiv, şi desigur că un filosof va spune exist fiindcă gîndesc. Absolut firesc, logic să obţinem astfel de răspuns, şi nimic nu este fascinant în cele spuse de Descartes. Problema care e punctul meu? .... mda ... asta e dilema dilemelor ...

Nu cred ca problema consta in insasi existenta adevarului, ea poate fi atit de evidenta in fata noastra, dar problema consta in semnificatia termenului de adevarului...
Gindesc faptul ca inasi semnificatia termenului de adevar, este valul ce ne acopera sa vedem ceea ce cautam sa ne satisfaca...
Ati mentionat ca nu exista adevar, nu suna aceasta cumva dintr-o soi de prejudecata nepreluata critic? Daca afirmam ca el nu exista, in primul rind trebuie sa stim, ceea ce nu exista, adica obiectul care nu exista... Inainte de a nega existenta adevarului, eu trebuie sa cunosc insasi adevarului... Daca eu afirm ca autombilul nu se afla in garaj, eu trebui mai intii de toate sa cunosc ce este un automobil.
Apoi, noi construim semnificatia adeverului (de exemplu cele3 criterii de adevar: corespondenta, coerenta si pragmatica) Mai putem cosntrui zeci de astfel de criterii ale adevarului, sau cel putin fiecare isi are un anumit gen de criteriu... Eu definesc de exemplu adevarul prin pragmatism: credinta sectei rashnitilor este adevarata, caci este utila pentru cei care o practica. Pentru persoana X care isi fixeaza adevarul ca adevar corespondenta, va zice ca aceasta e bred, caci credinta lor nu-si gasesti o corespondenta in realitate...
In asta e problema cum definim adevarul si nu care este el...
Adevarul pina la urma este o inventie intelectuala, dac vrem totusi sa accedem si ceea ce este ca atare, pur si simplu trebuie sa ne deparazitam de acest termen...
Dar daca negam adevarul, atunci inseamna ca noi deja il cunoastem si stim ce presupune el... dar suntem siguri?

Stii ...de-aceea respect nominalismul...astia sunt primii care si-au dat seama(cu referire nu doar la adevar) ca notiunele generale si categoriale sunt o batjocura pentru cunoastere. Cineva insa n-a putut accepta imposiblitatea cunoasterii adevarului , asta din cauza ca omul are nevoie sa se agate de ceva. Noi nu ne putem impaca cu relativitatea si nici cu gindul ca nu exista un inceput de unde am venit si un adevar care-mi spune unde sa ma duc. Adevarul, iluzoriu pe alocuri din cauza ca are termen de valabilitate a catapultat omenirea din epoca de piatra in cea contemporana. Aceasta dorinta de a cunoste anume ceea ce ne da posibilitate de a actiona asupra fenomenelor, adica adevarul (vorbind despre el la particular:adevarurile matematice,fizice, chimice etc) a impins omenirea mai spre virful dealului despre care vorbea iluminator. Dar mai are o bola omul, in special filosoful; sa gaseasca formula magica. Formula magica care i-ar raspunde la toate intrebarile ce il fac sa sufere , iar atenua frica de moarte si l-ar face fericit. Chiar daca inca nu a gasit aceasta formula omul a hotarit s-o denumeasca si ia zis:Adevar Absolut. Da adevarul abosolut se ascunde dupa deal si cine stie cite mii de de ani ii mai trebuie omenirii ca sa ridice dealul. Sunt oameni care au ajuns la o maturitate intelectula deosebita dar cum cautarile lor nu i-au adus la formula mult rivnita, ei decid sa se resemneze si sa strige cu glas tare :adevar nu exista!!!Stii de ce nu-si dau seama ei cind striga asa?spunind ca adevar nu exista spui un adevar si deja adevarul exista
Pina la urma tot ce-am scris aici is floricele.Adevarul defapt e numai in mintea noastra

Pentru mine adevărul este o necesitate ontologică şi nu doar logică (doar dacă prinvim problema din perspectiva filosofiei analitice). Adevărul, deci există adevărat, tautologia reiese de la sine [datorită faptului limitei limbajului]. nu cred că noi putem să existăm fără principiul adevărului- asta ar reprezenta fundamentul, pămîntul pe care merg eu. Dacă de exemplu noi avem multă informaţie care nu corespunde cu realitatea (deci teoria relevanţei cu realitatea) atunci s-a zis cu noi. De exemplu avem un set de informaţii precum că tigrul este un animal foarte drăguţ, el iubeşte copii să se joace, cel mai interesant "miaună" atunci cînd este călcat pe coadă etc. va-ţi imaginat? - după care, îi injectăm acest set de cunoştinţe în mintea unui copil. Din neatenţie el fuge, în grădina zoologică şi ... (PRO-TV-ul seara la ştiri arată un caz "groaznic")Eu trebuie să ştiu, prin necesitate că obiectul X se va comporta exact ca obiectul X. pe cînd adevărul pragmatic - este tipic pragmatic, însă are prea multe limite - cu el nu poţi face filosofie.

Din cele reieşite de mai sus ajung la ideea că adevărul nu este un simplu unme, cuvînt, ci o esenţă ontologică. Doar că la nivel filosofic, nicidecum cotidian, el dispare, se descompune şi în cele din urmă nu rămîne nimic din el. Şi în acelaşi timp, poate că destul de paradoxal, este mai plin, mai potenţial, mai deschis ca niciodată. (înţeleg că eu vin din perspectiva oarecum, Platonică , însă doar astfel mă pot împăca cu sine

Citind toate astea stau și gândesc, de ce pe când copkpii mor de foame și sete în Africa, pe când situația Moldovei este mai înfundată decât veceurile USM-lui, filosofii se gândesc la adevăr, existență etc. Uneori m-apucă belka, sincer, și mă gândesc - mă fac marxist - trăiască practica socială ... iaca adevăr, plin în burtă și în bacu de la mașină. Însă mănânc, sunt sătul și tot filosofia răsună-n cap ... CIORT!!! asta-i boală, treb la medic. NU luați în serios, astea-s deliruri cronice....

Condrea Cristi - nimic nu am înţeles . parcă e critică, dar nu-i constructivă, parcă-i politică - da toto nu-i ea, parcă-i cumonicare la miting - nu-s oameni sufcienţi - ce a fost asta de mai sus?

))))))))))) Aici lumea incepe sa devina stranie .. Totusi va recomand sa va suiti intr-un MIG cu 11 KADR-700 la bord si sa faceti o plimbare Ajuta

@Admin - îmi spui și mie unde găsesc unul, sau dacă ai, mi-l împrumuți și mie te rog??
@Iluminator - asta-i criză psiho-cognitivă, și dacă nu înțelegeți nimic, repet: nu luați în serios ))

Nu pot - e prea interesant !!! E criză? - Nu cred. Ştii de ce? Fiindcă este scris ... scrisul reprezintă, din punct de vedere psihologic, o mai puţină prezenţă a emoţilor şi o mai mulăt implicaţie a raţiunii. La început trebuie să pui pe "partitura" cuvintelor emoţiile, după care le scrii - este o operaţie dublă. Ca şi la Platon ... la început este o realitate după care se crează o copie, şi după care se crează o copie a copiei (în situaţia de faţă este scisul), prin asta realitatea se distanţează.
Eu presupun ... că este altceva la mijloc .... nu spun ... poate să te ofenseze prin interpretarea greşită a ceea ce doream să scriu ...

ok, hai să vedem dacă ceea ce cu adevărat e la mijloc coincide cu interpretarea lui Iluminator care ar putea să mă ofenseze.
Am observat o ambivalență psihică, o antinomie în gândirea mea. Pe de o parte, o bună parte din gândurile mele sunt îndreptate către filosofie sau filosofare, pe de alta, gândul ”cui îi trebuie tăt asta”, în sens dacă are sens ocupația de filosofa. îmi dau seama că nu pot fără filosofie, ca deacum e prea adânc așezată-n gândirea mea, dar totodată mă prin cu ideea că pierd timpul în zadat, că aș putea trăi ”normal”, distrându-mă în loc să citesc, ocupându-mă cu muzica în loc să gândesc asupra existenței, adevărului și multe altele. Iaka, e o problemă oarecum personală care s-a aflat scrisă aici probabil din dorința inconștientă sau conștientă de a o împărtăși cu cineva

Atunci dragă cristi eşti soritit să la faci pe ambele la un nivel cît se poate de înalt. Muzică şi filosofie. Bietul de tine ... pe două fronturi - nu eşti singur. Ştii de cîde ori am "aruncat" la gunoi cărţile de filosofie? şi tot peste un timp le scoteam. Totul este absolut firesc ...

mulțumesc pentru susținere))))

nu ştiu de ce dar ... într-o oarecre măsură, adevărul eu îl văd în "ataraxia" antică. mă refer la adevărul filosofic ca sens, ca direcţie. Deja ce semnifică ataraxia ... ţine de fiecare. Pentru mine poate că aş dori să mă "distnaţez, după plac, de problemele cotidiene" - un fel de linişte sufletească. Într-un fel: "Se apropie sfîrşitul lumii, în zare e vede "marele val" al potopului de 100 km. Toţi fug în panică ... nu ştiu unde, da eu, eu stau la o terasă şi savurez un ceai cu nişte plăcinţele cu brînză cu mărar (ale mele preferate) şi kaifuiesc . â

De fap "momentul apocaliptic" este în fiecare minută şi secundă, dacă nu apocalipsa existenţei, atunci apocalipsa mea şi a lumii mele. Cum să-mi capăt liniştea? .... este absolut firesc, dacă pentru un om religios "mîntuirea este sfîrşitul drumului său", atunci pentru mien ataraxia este adevărul, binele a le unui filosof.