Un bonus pentru antropolgie

Conceptul de om este foarte polimorf. Din punct de vedere al opiniei "academice" omul este o fiinţă bio-psiho-socio-culturală. de fapt nu prea este doar atît. El este un homo religios, homo loquen (omul care comunică), este homo economicus, este omul mistic, omul ritualic, homo ludicus, homo politicus şi multe-multe alte variante. Antropologia - este un domeniu ce mobilizează totalitatea de cunoştinţe într-un tot întreg, întră ştiinţă care încearcă sîn unească să stabilească nişte legături între aceste sfere de existenţă. Pe unde reuşeşte pe unde nu. De fapt orice "paradigmă" ea tinde să ofere o explicaţie totalizatoare şi globală, altfel spus, orice ştiinţă încearcă să susţină că anume ea are dreptul de a oferi esenţa, substanţa fiinţei umane.

AAAAAAAA ............ Fiziologia umană afirmă că omul este un sistem de ţesuturi, de funcţii care determină un anumit comportament, activitate, sau stare emoţională - o modificare de substanţă chimică şi atunci omul îşi schimbă felul său de a fi (alcoolul, narcoticele de exemplu sau chiar nişte pastile de durere); psihologie afirmă că amul este o fiinţă psiho-emoţională - el vede cu ochii obiectul, însă legătura cu obiectul se face în interiorul lui, trezind anumite rezonanţe - fericire, indispoziţie, plăcere, sau ură. realitatea este întîi de toate rezonanţe şi atitudine, doar după care vine raţiunea să o explice. Filosofia la rîndul său vine şi ea să-i dea o esenţă, dar datorită faptului că nu există organicitate în analiză, cînd filsooful de azi îl neagă pe cel de ieri şi cei ai "viitorului" se străduie prin critică "originală" să nege cel prezent, atunci avem o varietate foarte mare de explicaţii teoretice şi extra-puţin date empirice. Filosofia, în meditaţiile sale, este prea distantă de prezent, ea nu poate să schimbe nimic - ea doar propune .

UUUUUUUUU........ De fapt toate opticile îşi au adevărul lor şi psihologia, şi religia şi filosofia şi fiziologia umană etc. mi se pare mie că cel mai bine e să le explici fiecărei ştiinţe limitele şi posibilităţile sale. Psihologia "înebuneşte" cînd are de-a facere cu "extazurile" sau "dezlegările" în manieră religioasă - psihologia are un obicei - ea divizează comportamentele în ceea ce este normal şi ceea ce este obişnuit (cotidian), multiplicat, dacă un om calcă "strîmb" atunci ea îşi răsuflecă metodele şi tehnicile şi îl "readuc" la nivelul social. filosofia în schimb încearcă toată societatea să o aducă la o altă organizare, formă sau conţinut - dar aici el suferă un eşec - nu este înţeles sau nu e luat în serios Aceeaşi e şi pentru fiziolog cu fenomenul placebo - dăi unui om care se chinuie de durere nişte apă şi-i spui că o să-i treacă durerea (desigur că se necesită mai multe elemente să se ia în considerare pentru a se ajunge la anumite efecte: încrederea, vestimentaţia, instituţia etc.) - şi ce-i straniu îi trece!!! psihologia explică acest fenomen, pe cînd fiziologul spune că este anormal. În aceste lupte, de tracţiune a plapumei adevărului, se simte nevoia de un teritoriu în care toţi să aibă şi să nu aibă dreptate, unde totul este posibil şi luat la o aceeaşi înălţime de credibilitate - antropologia unde se studiază şi cultura, şi psihologia şi istoria civilizaţiei şi "fiziologie" şi sociologie etc.


MMMMMMMMMmmmmm....... PS pînă la urmă aş dori să se înţeleeagă că orice are limite, totul este în schimbare (doar că nu la nivel absolut - fiindcă omul nu poate să perceapă absolutul decît în comparaţie cu altceva, sau într-o oarecare relaţie - el nu are puterea sau forţa raţiunii de a-l înţelege deplin, ci parţia, ca idee, ca "eroare" etc.). orice ştiinţă este şi adevărată şi non-adevărată, important e să corelăm şi comunicăm. dacă doreşti să se interpreteze Simfonia N9 a lui Bethove ai nevoie de muzicanţi, instrumente, dirijor, condiţii etc.etc.etc. bune - eu aş dori ca psihologii să fie cu adevărat psihologi, poliţiştii cu adevărat poliţişti, politicienii cu adevărat politiceni şi astfel va fi mai uşor să se existe în societate, omul va putea să se autorealizeze sau "autoactualizeze".
Ştiţi cum se demonsrtează profesionalismul oricărui domeniu? - prin rezultate. un psiholog el eficient o să-l scoată pe om din depresie sau fobie, un medic o să lecuiască eficient un bolnav, un profesor bun face ca tema să fie însuşită nu la suprafaţă ci în profunzime, un student bun se va pregăti pentru seminare etc. un filosof bun ce trebuie să facă?

Scuzaţi-mă pentru A, U şi M ... am folosit otehnică de a atrage atenţia şi să fiu lecturat pînă la urmă

Un filosof bun? știm cu toții ce studiază fiziologia, psihologia, antropologia și toate acele enumerate, dar ce studiază filosofia, are obiect de studiu? ca să spunem cum e un filosof bun trebuie să știm cu ce el se ocupă, care este obiectul de studiu? ufff..... vechea problemă, este filosofia știință sau nu. Dar totuși nou studiem o tonă de filosofi și îi considerăm buni, pentru ce? pentru că au avut o contribuție istorică. Mulți din ei nu au avut parte de apreciere în timpul vieții, ci postul ... și uneori foarte postum. Astfel, un filosof bun este un filosof mort în primul rând)), care a putrezit acolo-n sicriu de vreo-sută de ani, și care, să nu uităm cel mai important lucru, a lăsat ceva demn de considerație posterității. Nu toți însă trebuie să treacă etapa putrefacției ca să fie recunoscuți ca filosofi buni. Unii dintre ei au avut norocul, sau poate mintea, să fie recunoscuți ca buni în timpul vieții. Aceștia au putut să frapeze prin ceva, ca de exemplu Wittgenstein, care după cum se spunea, era mai interesant ca om decât ca filosof, fiind homosexual, trăind o perioadă de viață în stil ascetic, fiind de astfel și destul de excentric, dar totuși a rămas în istorie ca un filosof de vază. Poate devii un bun filosof când realizezi că de fapt nu ești bun la nimic, că de fapt ”bunătatea” ta este doar o comparație cu mediocritățile care te înconjoară, și că într-o bună zi poate să vină unul cu mai mulți creieri și să-ți dea o sfârlă. Atunci te situezi mai sus decât ceilalți, față de cei care sunt buni (recunoscuți ca buni), și față de cei mediocri care adaugă plusuri de bunătate la cei buni. Desigur că atunci ești bun doar pentru tine, căci nimeni nu-ți știe ”bunătatea”. Devii un Socrate care știe că nu știe nimic. Doar cu nu știu cu ce te ajută asta. Un filosof bun nu este normal, este țâcnit. Un filosof bun este un potențial schizofren. Ca să fii bun în filosofie trebuie ori să rozi ca șoarecu bibliotecile, ori să fii geniu înăscut. Și apare altă întrebare întrebătoare, poate să fie un filosof bun și fericit pe lângă asta?