Cum crede-ţi?

Cum crede-ţi, oare face să vorbim despre conceptul de absolut?

Absolut? cum putem noi oare sa vorbim despre absolut? Ce putem spune noi despre ceva inimaginabil, in afara simturilor si ratiunii noastre? Putem aborda subiectiv aceasta temă dar...
Si totusi dac'mi desfrinez imaginatia si incerc sa ma distrez un pic, zic : .........
Nu pot sa zic nimic la dracu!!!... aici ma stopez!!!(wow...ma mira tonul meu serios ) Ma amestec in interpretari caci absolutul poseda proprietati calitative dar si cantitative, e o imbinare dintre calitatitv si cantitativ. Dar...exista un dar(imi place cind n-am de ales si apelez la ultimul "dar")...e "dar" si la propriu si la figurat..Pentru ce sa incerc sa definesc o definitie? Absolutul exista in starea sa pura? Daca zic ca exista atunci TERMENUL de "ABSOLUT"(o notiune simpla care pretinde a desemna ceea ce eu vreau sa-mi explic) denota macar vre-o insusire citusi de mica care ar reflecta esenta acestui "fenomen" in sine? NU!!! Si ce fac eu atunci?!ma atirn de o notiune???!!!!
Absolut inseamna continuu, vesnic si totodata schimbator. O serie de schimbari care il genereaza, il autocreeaza in continuu. Absolutul este o consicutivitate infinita de schimbari?Pfffff......stati asa!!!Deci eu sint o parte din aceste schimbari si deci eu sunt ABSOLUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUT!!
Eu creez absolutul nu el ma creeaza pe mine Imi cer scuze, am scris asa cum am gindit la moment ...creerul meu e tare dezordonat, sarmanul sau poate.......Da daca serios, noi nu avem un concept al cognoscibilului absolut si de aceea n-avem cum sa cunoastem sau macar sa ne permitem sa vorbim despre absolut....

Termenul de absolut este folosit de metafizicienii idealişti postkantieni ca desemnarea pentru tot ce există în mod real, o totalitate gândită ca un sistem unitar ce într-un fel generează şi deopotrivă explică întreaga diversitate aparentă. Pentru Schelling şi Hegel realitatea e spirituală, iar absolutul lor nu este Natura, ci un Dumnezeu filosofic neantropomorf. Bradley, de pe o poziţie mai atee, începe prin a argumenta că toate categoriile fundamentale ale gândirii curente sunt corupte de contradicţii de neînlăturat, trebuind de aceia să fie date la o parte ca nefiind decât simplă aparenţă: calitate şi relaţie, substanţă şi cauză, subiect şi obiect, timp şi spaţiu, toate sunt de o potrivă de irecuperabile. Absolutul, care constituie realitatea, trebuie să fie prin natura sa mai presus de toate aceste categorii ce ţin de simpla aparenţă. El transcende în mod necesar orice gândire relaţională, cu toate că orice gândire este într-un fel sau altul relaţional. El trebuie să posede o unitate ce depăşeşte şi trece dincolo de toate relaţiile şi diferenţele. Nu este de mirare, pesemne, că unii critici maliţioşi l-au reprezentat ca fiind „aidoma unui gol perfect şi absolut”; sau ca fiind aidoma unei nopţi în care toate vacile sunt negre. Ideea e anticipată de Spinoza prin teza sa că realitatea e o unică substanţă, Deus sive Natura, Dumnezeu sau Natura.
Versiune din sec. al XIX-lea idealismul, potrivit căreia lumea este asimilabilă mai curând cu gândirea absolută sau obiectivă decât cu fluxul personal al experienţei, ca în idealismul subiectiv. Doctrina are o sorginte multiplă, ce include Unul paramenidian tradiţia teologică a unei fiinţe necesare, nedeterminată şi neschimbătoare, răspunzătoare de lumea contingentă şi schimbătoare, convingerea profundă a lui Spinoza că există doar o singură lume, cu caracteristicile materiale şi fizice pe de o parte, şi mentale şi spirituale pe de altă parte, idealismul transcendental a lui Kant, şi apariţia acţiunii şi a voinţei ca determinanţi principali ai istoriei. Printre alte influenţe se află şi concepţia dinamică asupra naturii ca unitate organică tinzând către perfecţiune, credinţa că acest proces se oglindeşte în educaţia spirituală a individului, şi convingerea, împărtăşită de mulţi gânditori germani de la sfârşitul sec. XIII-lea, că gândirea comună impune categorii şi distincţii care nu există în imersiunea originală, inocenţă, a fiinţei umane în natură, şi care trebuie depăşite când această unitate ideală este recâştigată.
Tema absolutului apare prima oară în lucrarea lui Schelling, System des transzendentalen Idealismus din 1800. Ideea unui Spirit care străbate toate lucrurile era pe atunci parte integrată a mişcării romantice, influenţând puternic poeţi cu o gândire metafizică, precum Shelley şi Coleridge. Hegel acuză faptul că Absolutul lui Schelling, ca şi noumenul lui Kant, e incognoscibil şi, în gândirea lui, Absolutul devine acea fiinţă manifestată progresiv în desfăşurarea istoriei umane, o definiţie construită pentru a fi adevărată multor lucruri, inclusiv obişnuitei conştiinţe de sine a omului. Fără îndoială, înălţarea idealistă a conştiinţei de sine, prezentă pentru prima dată la Fichte, a favorizat această analogie. Dar conştiinţa de sine a omului nu poate singura componentă a Absolutului, din moment ce Hegel susţine, de asemenea, doctrina potrivit căreia finitul simplu nu este real. În afară de Fichte, puţini au fost cei convinşi că această conştiinţă de sine a omului este spiritul răspunzător de întregul cosmos. Green a scris despre imaginea construită de Wordsworth a „pergamentului desfăşurat al lumii, însă al lumii scrise, dinăuntru şi dinafară, de către un spirit conştient şi independent”, iar un astfel de spirit transcende mintea omului. În orice caz, punctul culminant al istoriei este acela în care „mintea se cunoaşte pe sine”, sau în care este înţeleasă libertatea conştiinţei ultime. Hegel insistă de asemenea asupra holismului, susţinând că mintea capabilă să înţeleagă orice adevăr trebuie să aibă capacitatea de a înţelege tot adevărul, odată ce adevărul parţial şi divizat este mort sau inexistent.
Cel mai important exponent al idealismului absolut în Marea Britanie a fost Bradley, cel care, de fapt, a evitat eticheta de idealism, arătând însă în lucrarea Appearance and Reality că aparenţele comune sunt contradictorii şi că pentru reconcilia această contradicţie trebuie să le transcendem, făcând apel la un nivel superior al realităţii unde armonia, libertatea, adevărul şi cunoaşterea sunt caracteristicile Absolutului unic. Un punct esenţial al studiului lui Bradley este preferinţa, enunţată cu mult înainte de către Leibniz, pentru proprietăţile monadice, categorice, ale relaţiilor. A fost preocupat în special de relaţia dintre ceia ce este cunoscut şi mintea care cunoaşte. Împăcarea progresului şi unităţii cu universul a sugerat verdictul lui James, nu în totalitate ostil, conform căruia Absolutul face să dispară teama cosmică şi conferă recompense morale. Idealismul absolut a fost ţintă majoră a realiştilor, pragmatiştilor, precum şi a lui Russell şi Moore în cele mai multe scrieri ale lor de la începutul sec. XX, cu toate că acest curent a rămas influent încă douăzeci de ani după aceea.

Teme, idei, abordări dar toate-s vorbe goale....pina la urma totul este subiectiv din pacate Dragi prieteni noi nu creem nimic altceva decit vorbe in vint.. Dupa cum spunea domnul Wittgenstein "despre ce nu poate sa se spuna mai bine sa se taca"

Am sa citesc mai tirziu comentariile de mai sus, dar in ceea ce priveste scurt intrebarea, consider ca atita timp cit eu nu sunt absolutul, sau absolutul nu este in mine, sau atita timp cit nu ma pot situa in ex-absolut, (in afara sau "deasupra") atita timp nu pot aborda termenul de absolut, altfel risc sa paralizez si sa corup conceptul de absolut, privit din sfera interioara a absolutul, eu fiind nimic altceva decit un buson (particula subatomica) in cadrul acestui absolut...

Da cred că am luat-o prea repede cu acest termin, dar nu am de ales, mă aşteaptă o discuţie mâine pe această temă.

Imi pare bine totusi ca, se transforma un laborator a noastra Agora - e un lucru superb. Vin si eu sa arunci niste "cuvintele" in ciaunul "absolutului absurd ".
Sa nu fi fost "absolutul" noi nu am fi vorbit aici (chiar daca suna a sofism, totusi are o locatie ontica - cel putin e scris in DEX). DUpa parerea neuronilor mei (m-am consultat cu ei) si a mea (sunt o sinteza de mici organizme cu "viata lor personala" - in care un prea ma amestec) constat ca Absolutul este incifrat in Fiinta umana, doar ca este dincolo capacitatea lui, a omului de a o capta. Trebuie sa fii absolut ca sa intelegi absolutul, si in general cuvintele care sunt apropiate: vesnic, niciodata, absurd, permanent, continuu sau discontinuu, cuvinte care le folosifm zilnic nun prea sunt apropiate de existena omului: de cite ori am spus noi niciodata, la absolut? - si practic de atitea ori am si incalcat (daca nu ... atunci mai aveti sansa pe parcursul vietii). Ca idee este si asta ne face sa fim mai deschisi catre discutie (Chiar si atunci cind afirmam ca cuvintele ce se joaca de a explica absolutul, sunt absolut nejustificate). Eu cred in absolut .... insa nu sunt absolut ... In anumite situatii pot pune mina in foc ca x este x, dar se intimpla ca x este si y. Cel putin conceptul de absolut detine intentionalitate (Bergson - are substanta in atentie). Am multe de a scrie aici insa, va scutesc de prea multe explicatii...

Mai curând voi reveni la această problemă, dar acum doar studiez, scriu teza pe aşa temă, mai corect am scris-o, dar m-ai trebuie să mai lecturez despre el, ceia ce am scris mai sus este doar nişte definiţii şi puţin despre ce e absolutul din dicţionar.

De ce sa nu puneti aceasta tema in laborator .... pute sa ne inter-ajutam ... cu niste referinte, reflectii, mai stiu eu .... idei, inpoteze ... si mulet altele ...