Oare aşa de mult se schimbă?

O interesantă situaţie, astăzi am mers la o bere cu nişte prieteni foarte vechi. Ce este interesant în această situaţie? Ha, acuş vă spun, am mers unde ei erau, m-au întlnit ca niciodată, dar după ce am stat vreo 20 de minute cu ei la o masă eu am înţeles că eu nu-i cunosc, că ei sunt oameni străini. De ce? Eu doar îi cunosc de toată viaţa, am crescut cu ei, ce s-a întâmplat? De ce ei sunt alţi oameni? Oare poate ca viaţa aceasta să schimbe un om timp de 5 luni? Nu cred, nu cred? Dar atunici de ce îmi pare că ei sunt pentru mine străini? După ce eu m-am pornit acasă, am început să mă întreb: oare cine sau ce i-a schimbat atât de mult? Oare acest lucru este societatea, sau mintea lor? Şi dacă este societatea devină, de ce? Cum este societatea noastră că eu nu văd atât rău în ea?

Sau poate eu m-am schimbat?

Din pacate am trecut si eu prin asa ceva...si e foarte dificil, complicat si aproape ca imposibil de acceptat ca ceva s-a schimbat...fie in bine sau in rau...
Aceeasi intrebare ...si multe alte sute si mii de intrebari imi puneam....dece?cum? cind? unde? de ce noi? s.t.a.m.d. pina la urma (ani de framintari) am inteles ca fiecare din noi s-a schimbat oarecum...s-au schimbat conditiile in care eram (eram studenti care si pe unde, apoi serviciu, iubiti si iubite, casatorie, copii) noi cunoscuti (prieteni, amici, colegi la noile institutii la care faceam studiile, la noile locuri de munca, nasi, socri, cumatri etc) si uite asa fiecare cu cite un pic de schimbare si deja nu mai era gasca noastra ...cit n-am incercat s-o pastram, sa facem abstractie de schimbari si sa credem (fiecare in sinea noastra) ca totul e asa cum a fost...chiar si daca ne-am "incumatrit" nu am reusit...fiecare isi traeste in continuare viata, DAR ne intilnim uneori (nu ft des) in memoria prieteniei si intereselor ce ne legau...si in mare parte ne petrecem timpul cu amintiri...asa ca...asta e...din pacate...a fost frumos ce a fost

Si TU te-ai schimbat...indubitabil

Pe marginea reflectiilor lui BUber M. Exista asa concept ca "intilnire existentiala" - ceea ce ar reprezenta (cum inteleg eu) cind doua Eu-ri se intilnesc foarte profund, asta se intimpla foarte si foarte rar, inexplicabil, si ne-conitionat. Un cuplu care ar fi trait de exemplu 10 ani, cu adevarat s-ar fi intilnit, sa presupunem de 4-5 ori, restul sunt niste amintiri a acestor intilniri (niste" notite pe cimp"). Chiar si Dandarachi a afirmat ca intilnidu-se cu fostii, sau exsii nu mai stiu eu ce , se asteapta ca sa se discute vis-a-vis de cele intimplate anterior. Un om poate sa aiba o intilnire cu un alt Eu, si atunci se formaza niste prietenii foarte nastrusnice: atunci cind exista o incompatibilitate in opinii, in comportamente, in idealuri, se cearta la cutit, si totdeauna ei sunt impreuna. Lumea se mira cum de? - simplu au avut niste intilniri speciale .

Soarta celui ce alege intelepciunea naste un efect de "comprimare". Aceasta
coprimare poate fi asemuita cu o existenta suficenta siesi. Inteleptul se instraineaza treptat de prostia superficialului si de ordinarismul concentrat ce-i suplineste existenta devenind fericit doar cu sine insusi si in cercul celora care impart acelasi "secret"-intelepciunea. Discutiile de tip marginal care cindva il tineau inrobit in sfera cotidianului nu mai au valoare pentru el. Odata cu aceasta "iluminare" de grad minor dar de importanta deosebita schimbarea devine din ce in ce mai condensata. Cineva numeste acest "proces" instrainare eu insa il clasific ca eliberare. Daca esti o fire sociabila iti este foarte greu sa te adaptezi singuratatii pentru ca la moment nu ai pregatirea teoretica necesara ce ti-ar permite sa intelegi ca esti unul dintre putinii care a deschis un ochi intr-o turma de orbi. Te fortezi sa revii la normal neconstientizind ca normal este asa cum este. Cind incepi a intelege aceste formalitati totul in jur devine o mare gluma si tu nu faci nimic decit sa te distrezi sau poate sa supravietuiesti in acest noian de necunoastere. Nu poti rezista, ai vrea sa tipi in gura mare: "TREZESTETE LUME!!!" dar nu aceasta este solutia caci dupa cum spunea mult stimatul Schopenhauer " morala(inventie omeneasca) atrage respect in timp ce intelepciunea(inzestrare supraumana) atrage ura". Ceea ce trebuie sa faci e sa inchizi un ochi in turma de orbi ce te inconjoara ca sa nu te diferentiezi prea tare de ei. Treptat insa aceasta sociabilitate din tine dispare si doar ragazul e ceea ce iti doresti. Incepi a descoperi propriul tau Eu , propriile tale limite si doar clipele de singuratate te fericesc. Clipele in care poti sa creezi si sa te autocreezi, clipele in care nimic nu mai conteaza . Tot ce te inrobea in mrejele societatii (prieteni, dorinte materiale, sex etc.) capata o amploare nula. Din pacate inteleptul nu traieste ci supravietuieste. Nu trebuie sa te intristeze DESTEPTAREA, fii fericit ca te-ai trezit...

Salutare ... probabil că a trebuit ceva timp să treacă, ca să mai revin pe această undă. Ideea de depărtare a propriului Eu în situaţia cînd este ceva în tine, şi ar trebui să te fereşti ca să fii doar tu şi ceva-ul tău nu mi se pare caldă. În general simt o intonaţie de buddhism (părerea mea proprie), de izolare atunci cînd ceva ţi-a "mirosit" (Dacă chiar e ceva ... atunci nu mai eşti ... nu o să-mi fie interesant cu tine ... şi în acelaşi timp nu ai ce căuta, mai bine zis "a mirosit a iluminare" decît este). Este una din preferatele "izolări" în stil oriental. În general am auzit pe undeva printre cărţi că Există Carul Mic şi Carul Mare - Ambele sunt bune !!! Doar că acel mic ar fi căutarea şi contemplarea în singurătate, cel Mare constă în faptul că îi ajuţă şi pe ceilalţi să găsească Calea. nu ştiu de ce dar m-ar fi tentat mai mult calea a doua (dacă aş fi găsit acel ceva) ... faptul că există un ceva care-i dincolo, pentru mine este incontestabil: Filosofia serioasă urlă în toate colţurile că există ceva dincolo, începînd cu Parmenide finisîndu-se cu filosofia Cuantică (Heisenberg sau Einstain), nemaivorbind de filosofiile orientale. Apropo, ceva din personal: "iluminarea" este sincopă şi poate este o prea mare greşeală să o aştepţi zilnic şi să o anticipezi: Ea vine oricum, mai tîrziu sau mai devreme sau în general niciodată - a fost ceva şi gata. Aşa că se merită să iei o fată de subţioară, un pahar de vin în mînă şi să faci un SEX nebun cu ea . Există desigur şi posibilitatea să iei crucea (sau alt simbol) în mînă, să o ştergi prin păduri şi să-ţi faci iluminarea. Cel mai probabil că adevărul (meu) este în prima variantă. Să te joci de-a "iluminarea": să o negi, să o afirmi, să o mimezi, să-ţi ştergi dosul cu ea, cu alte cuvinte să o ai în vedere pe de o parte. pe de altă parte să scoţi tot ce se poate de scos din viaţă. Să trăieşti este arhi-interesant! Se merită!!! Şi încă ceva .... nu doresc să fiu nepoliticos ... pur şi simplu am scris ceea ce am simţit la un moment dat.