Dumnezeu a murit

Dumnezeu a murit! - Ce ramine in locul lui?

Allah!
Deja la ministerul justitiei a fost inregistrata cultul islamic, si asa ca credinciosii nostri nu ramin fara un Dumnezeu.

Oh, da intrebarea asta e prea beton, cam greu intra in limitele ratiunii mele... Treb sa ma gindesc eu toata ziua...

Stii admin. aceasta tema eu am mai zarit-o la Jung. El spunea ca asa ceva: "Dumnezeu nu a murit, ci sa mutat, transferat in alta semnificatie ... Dumnezeu nu mai este in conceptul de Dumnezeu, ci-i inalte cuvinte" In acest sens poate ca el este dragoste: Esti indragostit, iubesti pe cineva? Poate asta ar semnifica "Cred in dumnezeu".. si atunci hai sa-l cauta pe El in alte semnificatii. Probabil ca este un fel de "a fi", o forma de existenta, pe care noi am pierdut-o, de exemplu unii oameni au avin increderea intr-o persoana, persoana a tradat-o, si el si-a pierdut acea incredere, de fapt el si-a pierdut acea existenta, acel fel de a fi-in-incredere-in-persoana-X. Asa si noi l-am pierdut ... cine stiu faptul de a fi mai indulgent in anumite situatii, mai tolerant reprezinta o rugaciune?

Iata in timpul zilei, mai aruncam cite un gind la problema data, ceea ce am dedus este faptul ca aceasta sintagma este unul de ordin cultural si n-are nimic comun cu planul transcendentului. Sub acest aspect, Dumnezeu este o formula simbolica, chiar etimologia acestui cuvin din greaca inseamna "cel ce uneste", (in semiotica simbolul face unirea intre semn si semificant, ceva de ge),
Dumnezeu nu uneste doar relatia dintre om si Dumnezeu dar, relatia dintre om si om, si aici este vorba si despre aceea iubire de care vorbeai, Sorn, existenta poate fi doar intr-o unitate, or la antipodul existentei ar fi diavolos, cel care distruge sau desparte, reprezentind defapt legea entropiei. Dar revenind la palnul cultural al relatiei dintre om si om, aceasta poate fi o relatie de unitate daca exista un punct comun referential, care totusi transcende individualitate lor si care ar trebuie sa se situeze in mod obligatoriu deasupra nivelurile lor, aceasta ar fi punctul comun intre oameni, care i-ar unificaii sub aspectele lor eterogene individuale, care in cele din urma, lipsit de un punct comun referential, comunitatile de oameni, in mod obligatoriu va urma entropia si anarhia...
Acest Dumnezeu, in constiinta comuna a indivizilor, a generat deci religia sub forma de cultura, ca un factor al unitatii colective. Iar a fi om si a fi acceptat in comunitate, era in mod obligatoriu sa intre intr-o relatie cu acest Dumnezeu, altfel ai pune in pericol integritatea si unitatea colectiva. Imi amintesc de Radulescu-Motru, cind acesta vorbea despre calitatile romanilor, ca acestia merg la biserica numai de ochii lumii, caci de nu, sunt aratati cu degetul si huliti de intregul sat. In aceste conditii Dumnezeu este vesnic viu.
Insa formele culturale au prins noi matrice stilistice in contextul globalizarii, in care intr-o cultura patrund mii de subculturi, la care individul poate adera si sub sintagmele tolerantei si al libertatii, acesta nu se mai simte stinjenit de colectivitate. Si defapt forma actuala de cultura occidentala a modificat acest punct comun referential... Principiul unificator este orce produs al capitalismului, esti om si admis in comunitate daca porti plugi, sau altii privesc Terminator 4, numai pentru faptul ca toti colegii lui l-au privit, si pentru a avea un punct comun de discutie sau forma unitara culturala, indiferent ca-i place sau nu Terminator, el priveste Terminator...
Si in acest context, acel Dumnezeu transcendet, a murit, semnificatia acestor sub functia de unificare culturala si colectiva, se transfigureaza sau se transfera in produsele de consum al capitalismului...

Mda ..... noaptea e inainte si ma voi gindi

Foarte interesant ..... ADmin ... jos caciula .... Prima parte este introducerea intr- teza de an .....mda

Aici as dori sa scriu .... pur si simplu ... este destul de complicat sa scrii pur si simplu, chiar terbuie sa te stradui "E usor sa scrii cuvinte, cind nimic nu ai a spune" (spunea un cunoscut de-al meu) ... e totusi complicat. astazi am observat ca m-am pierdut in avalansa de teme ... subteme .... mesaje ... undeva am vrut sa scriu ... insa nu-mi mai aduc aminte unde. Si atunci dezamagit am venit undeva .... unde greu ma vor gasi, chiar as dori sa nu ma gaseasca, cite o data.
Fac o compilatie din toate ce am citit cindva aici, din toate cite am gindit pe marginea celor citite (pur si simplu marginea depaseste marginea ecranului meu de la calculator). Odata Dumnezeu a creat existenta, nastrusnic suna, s-a asezat pe o buturuga si s-a gindit "hai sa ma prikalesk" - si karoce a facut totul. Pina la urma din neatentie l-a facut si pe om. In continuare va recomand, insistent sa treceti la o alta tema. Si omul fiind micut, mititelus (el nimic nu putea, si ceea ce putea "putea" - mirosea urit), din neputinta ce putea se ducea la Dumnezeu si se plingea "Ajuta-ma", "salveaza-ma", "Da-mi" si a inteles dumnezeu ca este zakalibit de tot, s-a dus pe o insula - omul din urma, s-a dus pe alta - omul din urma, s-a dus pe a treia - si omul tot din urma. "Blin" spunea el "Ce sa fac?". Un batrin era pe alaturi (nu ma intrebati de unde el a aparut - e un sezon de "Santa Barbara") l-a auzit pe Dumnezeu ca se vaicara (suna frumos {Dumnez. se vaicara}) si i-a spus - "Eu cunosc un loc unde nu te va gasi niciodata, Ascunda-te chiar inauntrul omului - el nu te va cauta acolo". Asa si a facut, si omul nu l-a mai cautat. (E clar ca aceasta "poveste inteleapta nu e a mea, este una hindusa - insa totusi e fascinanta).
Eu cu o alta tenta as dori sa afirm ... adevarul noua ne trebuie, este un element indispensabil pentru existenta fiecaruia, chiar daca spune ca el nu este ... si asta am dori sa fie adevarat. "Ma iubesti?" - "Da" - Cu adevarat? - Cu adevarat. Adevarul undeva este un stop cardiac, un respiro, e ceva care pentru un timp foarte si foarte mic consideri ca totul e ok, ca ai pamintul sub picioare, e o senzatie destul de faina. Insa e marginit omul daca sta mult pe el "Dubito ergo cogito, cogito ergo sum" Indoiala este dominanta existentei - Eu exist atunci cind imi pierd pamintul de sub picioare, cind sunt aruncat in haos, cind cad intr-o bezdna si nu pot prinde nimic in minile mele de care sa ma tin, sa ma prind. Acum crestinii ortodoxi spun "D-zeu a inviat" - "Cu adevart a inviat" - Paradoxal acesti oameni (conform structurii de sus) nu exista, ei nu sunt, ei sunt morti, ei stau cu pamintul sub picioare. Cind inviem? atunci cind putem sa raspundem "Cine ti-a spus ca el a inviat? Putem sa avem incredere in cuvintele lui? In ce circumstante el a invat? Ce semnifica D-zeu, a si inviat? Cine este mai important D-zeu, a sau inviat? s.a.m. Aici este existenta omului adevarat Dumnezeu care este in afara omului omoara, il face lenes, Du-zeul meu este dinamic, este rau - pricinueste suferinta, este iscoditor... si cel mai paradoxal se foarte.... foarte .... foarte profund in mine insumi (ce satisfactie primesc scriind aceste cuvinte). Iata asa .... niste scrieri despre nimic.

Dacă o să văd că cineva cu barbă şi cu crucea-n mână fugăreşte pe altcineva, o să înţeleg că un popă a citit aceste ce sunt aici scrise şi te-a găsit.

Mă tem că nu doar singur popa, dar şi cu cei 40 de sfinţi.

Cel putin o sa fac sport

Aceasta necesitate a omului de adevar, de care zici, Sorn, defapt nu cred ca este adevarul insusi, din momentul in care el se zzzai... satura de dinsu, apoi cauta sa-l nege sau sa-l spinzure de indoiala, numai pentru a simti transformarile si transfigurarile a sinelui, este adevarat ca el are nevoie de niste radacini de care sa-si mentina existenta, apoi le rupe cade in absurd se apuca de altele, renunta si la ele etc... Aceste radacini de care se leaga obligatoriu trebuie sa poarta carcterul de adevar, pentru ca trebuie sa inspire incredere. Defapt sub acest aspect sunt deacord, mda... are nevoie de adevar... Dar oricum acest adevar este doar conventie si asta numai pentru ca individul sa se calmeze in cele din urma... Sa zica ca ea il iubeste cu adevarat e absurd! Cit de mult trebuie sa iubesti ca sa fie adevarat??? Dar e suficient sa zica ca e cu adevarat, numai pentru a se calma respectivul...

Ne prea este legat de tema (in capul meu inca nu s-a facut conexiunea) cu tema "lipsei de Du-zeu" ... insa incep si vad pe parcurs.
Chiar este o frenezie (ca adverb are semnificatia de delir) ... De multe ori ma gindeam ca exista teritorii in Fiinta, care nu sunt deschiase pentru toti oamenii, niste existente ontologice, in ascundere. De exemplu a-fi-intru-moarte, data trecuta la sedinta am atins aceasta intrebare, cind discutam despre frica mortii, si atunci un membru a spus ca a avut. posibil "o moarte clinica" si incerca sa ne explice cele intimplate cu ea insa nu reusea. De aceea consider ca nu doar "experienta mortii" ci si alte experiente exista insa care trebuie sa le traiesti, in a explica este inzadar, insa ar trebui sa le traiseti, parca plutens undeva linga noi, insa noi nu le putem capta cu mintea noastra, se intimpla ca accidntental ne unim, si debusolati incepem sa construim niste sisteme, niste explicatii rationale.
Am intilnit in filosofia buddhista o idee "Buddha nicidecum nu este om, ci este o stare, acei care au fost pina la Sidhartha Gautama, au fost si ei buddha, el insa a facut mai posibila, mai accesibila pentru oameni ca sa intre in ea." Cu alte cuvinte Eu in starea buddha nu mai sunt Ion sau Vasile ci Buddha, undeva sfintul Petru a scris "Eu nu mia sunt Eu, ci IIsus vorbeste prin mine" - asta-i buna. Esenta filosofiei, cum am vazut in Materialele video ar consta "sa facem posibila apropierea oamenilor de alte orizonturi de a fi". I-mi scot cuvintele de la inceput ca "Filosofia ar trebui sa coboare, sau sa se invete a vorbi cu oamenii in limbajul lor" si acum simt ca ar trebui sa spun hai sa incercam sa aducem oameni pe teritoriul filosofiei, fiindca cum spunea Admin ea isi pierde forta sa. Metaforic spus daca muzica clasica: un Bethove, Bach, Sczopen, Mozart se aude de peste tot: tel.mobile, publicitati, etc. ea cade ca intensitate de a simti si a o trai, insa e cu totul altceva cind esti pregatit si intelectual ... stii sa citesti muzica clasica, si spiritual - cind ai o dorinta de a o audia, comportamental - cind te comporti ... poate sa fie si "purificarea" - poate ca atunci simti cu adevarat puterea muzicii lui Bach sau Bethoven. Inainte de a citi biblia trebuie sa te "purifici" poate atunci ea atnci isi deschide straturile sale mai profunde (P. Riqoeur - cartea "Cum sa citesti Biblia").
Sau in general ar fi interesant sa existe 2 forme de filosofie: un a spre oameni, printre oameni (ca o forma de publicitate) si alta in "Academii", "Forumuri filosofice", "Simpozionae si Conferinte" si nu in ultimul rind "in pat cind te delectezi cu o carte de Nietzsche sau Platon". --- o frenezie de dimineata

Daaa nu e legat de tema subiectului :d Acest comentariu trebuie sa fie postat la al subiect, nu aici... Eu m-am ratacit probabil Acus il redictionez unde trebuie, la culcusul sau...

Aaa nu, defapt e la tema... Acolo ceva vorbeai de adevar, dac ne trebuie sa nu... Dar chestia cu necesitatea adevarului era pur si simplu fixata o alta intrebare in alta parte, dar nu stiu cum s-a materializat aici... si eu am continuat pe unda asta...

sincer .... nu stiam unde sa introduc ideea ... ca oricum trebuia sa o descarc ... asa ca am aruncat-o aici. Mai apoi am facut intersectia ... D_zeul este un loc ... in care s-a uitat drumul, calea ... daca nu se circula mult pe acea cale, nu este ingrijita atunci ea incepe sa dispara ... "plantele, copacii" cu timpul ascund cararea daca nu este cutreierata. Asa si cu drumul spre DUmnezeu ... prea putini cunosc calea, spre acel ontic, de aceea-i prea complicat sa-l gasesti (cam miroase a dogmatica si a teologie - nu am nimic rau fata de ea)

De ce Dumnezeu a murit? Nitzsche spunea că noi l-am ucis. Dar cum l-am ucis? Am uitat de el. Dar cum am uitat de el? (hai că e haios deacum ) Presupun că orice conexiune cu Dumnezeu începe cu ”setea” de Absolut, de întregire, de unitate totală, de omogenizare a subiectului cu obiectul (lumea). Setea de absolut apare în contextul trăirii autentice (cel puțin pentru mine), în starea de Dasein, în momentul când angoasa îți arată limitele ființării tale și ești catapultat într-o necesitate de a renunța la raționalitate, la dualism, la logică în genere. Accepți iraționalul. Mai degrabă speri într-un irațional, sau într-un rațional care îți întrece rațiunea.
Dumnezeu a murit pentru că lumea este preponderent ”dasmanică”. Ea a căzut în preocupările superficiale, a căzut într-o cotidianitate degradantă. Oamenii nu se mai miră de simplul fapt de ”a fi”. Dă-le acoperiș sub cap și carne pe masă și totul este perfect.
Dumnezeu a murit pentru că contemporaneitatea este o epoca a preocupărilor materiale. Omul a pierdut conexiunea cu sacrul pentru că a văzut mai multă eficiență (mai bine spus o eficiență mai imediată) în practica cotidiană și în preocupările acesteia.
Prin faptul că observăm că omul de astăzi are alte idealuri, de gen obținerea unei fericiri care ar consta în casă, bani, recunoaștere socială etc, vedem că el a coborât de la importanța absolutului la cea al lucrurilor evanescente. Îm mare parte omul de azi e lipsit de înțelepciune și inteligență. Omul care are o relație mai ”intimă” cu Dumnezeu are un alt sistem de valori, de fapt, pate aceleași, doar că de-o altă profunzime și calitate.
Avem nevoie de o resurecție a lui Dumnezeu, chemați ambulanța...

O temă pierdută în istorie ... demult nu s-a scris aici.
Ambulanţa cred că va veni cu întîrziere - ei beau ceaiul
Mă subsemnez la ideile ce le-ai scris mai sus, da, omul este în epoca das-manului. Însă pe de altă parte, este şi firesc. Noi credem că oamenii de cîndva au trăit în Dumnezeu - este un mit. Dumnezeul medievalistic era îmbîxit de avuţie, de sexualitate pe sub altaruri, de intrigi şi omoruri. Nicodată Dumnezeu nu a trăit printre oameni, a încercat Iisus şi nu i-a reuşit. Regatul lui D-zeu este o utopie - Biblia este o utopie. Dumenzeu este acolo unde-i omul dincolo de oameni. Este frumos scris "Oamenii l-au ucis" - masele, demosul, mulţimile (în maniera lui Le Bon) mass-media, politica, partidele ele îl dau afară.

Ca să-l găseşti tebuie să fii pribeag, să umbli să respiri doar aer de pădure, aer sălbatic crează şi sănge sălbatic. Acolo în singurătate, în reflecţie, în meditaţie, în suferinţă, în incomoditate, în non-confort este şansa să-l găseşti. O altă cale mult mai complicată, mai şocantă şi mai dură este să-l caţi pe D-zeu chiar acolo unde el nu-i - prin paradox. În această situaţie sufletul poate să se înalţe atît de sus, deauspra capurilor maselor, încît începe să se echivaleze pădurea, copacii cu societatea şi oamenii săi. Să-i priveşti pe oameni ca pe nişte copaci. Să fii un adevărat Robinson Cruso între gloatele de capuri - e prea complicat pentru mine, aşa că aş prefera pădurea

Ador filosofia lui Nietzsche, si reprezinta o delectare pentru mine convingerile lui, modul lui rational de criticare a crestinismului.

In urmatorul mesaj ma voi referi la crestinism in sensul lui practic, prin greselile facute in trecut prin aceasta religie prin crimele comise ...

Dupa ce vezi un film ca Agora(exact asa se cheama) o sa prinzi o ura pe ceea ce se numeste crestinism, dar in acea forma care se intrepatrunde cu cretinismul, ceva mai multa indobitocire, foarte multa prostie, si putina idiotenie. Lumea poate ajunge sa actioneze in moduri extreme atunci cand vine vorba de proprile convingeri, dar fiecare este liber sa creada ce vrea.

Pentru mine Dumnezeu a murit, mai intai l-am creat, apoi l-am ucis intr-un mod gentil si timid. Mi-a fost greu sa traiesc fara el, asa ca l-am recreat, cumva avand o forma mai stabila si mai solida acum, dar degeaba. Cu timpul am reusit sa imi distrug convingerile si nu mai pot trai cu el, nu mai este loc pentru el in mine, asadar l-am ucis din nou, de aceata data cu foarte multa placere. Scepticismul este "religia" mea acum.

Este ciudat ca lumea ma considera o persoana buna (oare ce inseamna a fi bun ?), ceea ce este important este ca imi spun ca voi ajunge in rai ... imposibil, nu am cum sa ajung acolo, dar de ce ? Pentru ca nu cred ca exista.
Daca nu ajungi in rai, vei ajunge in iad !! Imposibil din nou, deja ma aflu acolo, nu am cum sa ajung intr-un loc in care ma aflu deja. Mi-am creat propriul iad prin incercarile mele de a ma apropria de adevar, este propria mea realitate care se aseamana destul de bine cu descrierea iadului, mil doresc impotriva fericirii iluzorii, constientizarea duce la suferinta.

Prin crestinism refuzam viata, decadem intr-o stare umila si ne multumim cu putin, ne inchidem tot potentialul ... crestinismul ca religie iti ia libertatea de gandire, iar asta se vede si in comportamentul practicantului.

Considerati ca ne putem crea proprile lumi imaginare(iad/rai) in functie de trairile noastre ? Vom ajunge acolo sau deja ne aflam acolo ? Prin crestinism(in forma lui cea mai cunoscuta si urata) ne schimbam comportamentul, oare devenim mai "buni" ?

Nu cred că putem ști cu certitudine dacă ”trăirea în Dumnezeu” este un mit, și cu atât mai mult e greu de conceput (pentru mine) cum ar fi arătat o lume în care Iisus nu ar fi pus fundamentele unei etici creștine. Chiar dacă în evul mediu existau toate profanările de care vorbeai și că apropierea om-Dumnezeu nu era atât de mare pe cât se pretindea a fi, atunci de la modernitate încoace divorțul, sau aș spune depărtarea de Absolut a atins paroxisme îngrijorătoare.
Se observă un declin, un declin al spiritualității. Rămâne de sperat că totuși e o negare dialectică și că în urma acestei ”prăbușiri” se va înălța o nouă lume în care omul va simți din nou nevoia de participare la Întreg.

dacă rpin Creştinism devenim mai buni? - totul depinde de număr de persoane care aderă la aeste principii. Creştinismul este valid, doar dacă la un moment dat o extra-mare parte din populaţie va susţine rincipiile creştinismului. Aceeaşi situaţie ca şi la marxism - se dorea tot pămîntul - internaţionala - să adere la aceste convingeri. Dacă de exemplu, totuşi, ca printr-un vis, reuşeau - sistemul putea să funcţioneze. Socialismul nu este atît de rău pe cît se reclamează.

Nietzsche a fost original în critică, îsnă în locul lui Dumnezeu el punea supra-omul. Adică dacă "se ducea Dumnezeu" venea un substitut. Şi dacă mai stai şi reflectezi, nu face decît să înlocuiască un nume prin altul. În geneza noastră, în sistemul de arhetipuri - a priori - oamenii nu au cum să înăbuşe, să inhipe ideea de ceva supra-natural. La nivel mitic Stalin, Hitler şi D-zeu ţine de acelaşi arhetip (cam greoaznic am pus alături aceste trei nume). ele sunt asemănătoare pe Kilograme de sînge, "în umele lui D-zeu" au îmbogăţit solul cu tone de sînge, s-a făcut şi se face un comerţ global, se fac politici şi multe altele. Fiecare din aceşti zei au urmaşi , în unmărul a mii şi mii de fani, cu un compediu mare de atributici.

Ideea discuţiei, pe care am pornit-o: dacă moare forma de Dumnezeu, cu ce ea poaet fi înlocuită? Cristi a scris un articol fain în această privinţă - se înlocuiesc cu "zeii contemporani": Lopes, Pit, Cruz şi mulţi alţii. Noi avem nevoie de forme, de icoane, de exemple, pentru a ne ajuta, însă-i important să putem înţelege şi identifica: ce este icoana ca material: vopsea, tehnologie, lomen, măiestrie şi reprezentarea pe care ea o implică. centrul de gravitaţie (în stilul specific apocaliptic a agorei - ironic , din păcate este plasat pe forme şi nu pe conţinuturi. oarecum suntem sortiţi, prin formatele fiiinţărilor noastre umane de a duce la gît,la mînă sau în minte, simboluri, cruci, care ca nişte greutăţi ne face să fim atenţi şi totodată dependenţi.

Ideea era că Creștinismul ar trebui abandonat ca religie și confesiune și ar trebui să fie adoptat ca mod de viață. Nu contează validitatea acestuia ca religie, nu contează câți adepți are, contează ceea ce face pentru oamenii care-l au în ei ca atitudine față de viață (opinia mea strict subiectivă).
Cât despre ideea dispariției lui Dumnezeu ca formă, cred că nu e chiar atât de posibil. Și ființa Sa nu este susținută de acei adepți care sunt creștini doar prin ”moștenire” de tradiție, nu de acei care se numesc creștini pentru că așa s-au născut, El este ”susținut” de acei oameni care conștientizează că Ideea de Dumnezeu este indispensabilă rațiunii umane, că fără un Absolut la care să raportăm toată mizeria vieții, ființarea umană ar cădea într-un delir existențial.
În ultima perioadă tot mai des mă vizitează ideea că cei care au fost atei sau qvasi-atei și au ajuns la credință sunt în adevăr oameni inteligenți, deoarece într-un cap fără de Dumnezeu (oricare ar fi el) doar absurdul mai are sens. Când realizezi că viața e un paradox logic, că în nici un chip nu poți găsi fundamentele ființării (sau a ființei, cum vreți) în mod rațional, rămâne doar să mai crezi. Cred pentru că e absurd.

Ps: @Iluminator, Ștefan a scris articolul cela fain))

"dacă rpin Creştinism devenim mai buni? - totul depinde de număr de persoane care aderă la aeste principii. Creştinismul este valid, doar dacă la un moment dat o extra-mare parte din populaţie va susţine rincipiile creştinismului. Aceeaşi situaţie ca şi la marxism - se dorea tot pămîntul - internaţionala - să adere la aceste convingeri. Dacă de exemplu, totuşi, ca printr-un vis, reuşeau - sistemul putea să funcţioneze. Socialismul nu este atît de rău pe cît se reclamează. "

Sunt de acord cu tine privind marxism-ul (in sensul de comunism), sistemul ar fi putut sa functioneze (in sensul sa supravietuiasca), dar asta nu inseamna ca ar fi fost cea mai buna solutie. Comunism-ul necesita participarea tuturor, obliga oamenii sa adere la aceasta doctrina, fara sa fie impus cu forta acesta piere. Un economist contemporan a spus ca aceasta forma de guvernamant, in forma sa pura, nu poate supravietui si este nevoie de mici modificari pentru ca acesta sa fie relativ acceptat.

Cat despre religie (una care nu se bazeaza pe manipulare si cretinism) ... o sa imi spun propriul punct de vedere. Religia nu necesita participarea unui numar mare de oameni, ea trebuie sa fie valida pentru acel singur om care crede in ea. Atata vreme cat iti aduce beneficii proprii (dezvoltare personala, spirituala, intelectuala) atunci mi se pare corecta acea religie.

Cea mai apreciata de mine ramane Budismul, pentru ca nu s-a purtat nici un razboi pentru ea. Dar asta nu inseamna ca restul religiilor nu sunt valide. Iar corectitudinea lor, iarasi, tine de fiecare, pentru ca fiecare isi alege religia. Este la fel de corect sa ai o religie care se bazeaza pe zeii din antichitate, pentru ca este vorba de traire interioara, nu sa spui la toata lumea in cine crezi "zeul meu e mai tare decat al tau". O sa merg si mai departe, ba chiar mi se pare corect sa iti inventezi proprii zei in care sa crezi, poti sa crezi si in caprioara bambi, sau in sfantul spider-man ... atata vreme cat devi mai bun si iti serveste proprilor interese atunci este in regula. Aceasta idee, este sustinuta si de altii care se pricep mult mai bine decat mine in domeniul religiei, nu stiu daca ati auzit de Oreste Teodorescu ...

Fiecare este liber sa creada ce vrea si in ce vrea, asta nu inseamna neaparat ca trebuie sa ii dea cu piatra in cap altuia care gandeste altfel. La fel se aplica si in domeniul religiei ... participarea bazata pe frica nu se poate numi participare. Neparticiparea majoritatii este un fapt care nu trebuie sa intristeze, fiecare isi face alegerile.

O mică remarcă pentru Alex: religia nu poate să fie valabilă doar pentru o persoană, întrucât ea este un sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală (dex). Cuvântul cheie e ”comunitate”. Religia nu poate fi religia unui singur om, ea presupune neapărat o ”turmă”. Când vorbim de o persoană, aici intrăm de-acum pe un tărâm care este mai simplu, nu neapărat instituționalizat și colectiv: spiritualitatea. De fapt orice religie presupune în faza sa embrionară o spiritualitate incipientă, care dacă este dezvoltată la nivel de masă, se transformă în cult sau mai apoi religie.
Cât ține de ”poți să crezi în ceea ce vrei ... dacă asta de face mai bun”. Părerea mea: este o parte de adevăr în asta, doar că este pericolul ca aceasta să se transforme în fetișism. Credința presupune mai mult decât atât, mai mult decât simplul ”să fiu mai bun”. Ea este o chemare, care începe cu o ”stete pentru Absolut” și care culminează cu anumite practici (rugăciuni, meditații etc). Credința este ”trunchiată” dacă ei i se oferă doar aspectul moral. Ea este mai mult decât atât, în credință se manifestă și un aspect atât gnoseologic cât și ontologic. Ontologicul credinței se referă ca confortul existențial pe care ea ți-l procură. Credința este o asigurare (poate iluzie, nu știu) că totul de fapt are sens, doar că rațiunea mea e incapabilă să-l întrezărească.
Sunt deacord într-un anumit aspect că fiecare are alegerea să creadă în ce vrea. Lupta dintre religii au de fapt un motiv foarte de suprafață: fie e vorba că unuia nu-i place cum ”arată” dumnezeul celuilalt (și îl consideră păgân), fie e vorba de discrepanțe în interpretării, care de astfel duc la conflicte. Descartes într-un fel avea dreptate când spunea că ideea de D-zeu este născută. Chiar dacă a fost combătută prin argumente de genu că nu toate a popoarele au un D-zeu pe care-l venerează, ideea lui este valabil din simplul considerent că toți până la urmă ajung să intuiască un ceva ”de dincolo”, un Întreg, un ceva mai presus decât mine. Ideea de D-zeu este acel transcendent, acel necondiționat. Toți oamenii (care posedă rațiune) ajung într-un final să se întrebe: ”Dar de unde toate astea?” - iată ideea de D-zeu înnăscută, intuiția unui creator.