Discurs

Mă gîndeam că aş putea vorbi în acest discurs paranoic despre tot soiul de probleme sociale care ne ocupă mintea şi ne schimbă dispoziţia dar din fericire avem destui de-alde „vorbă goală” ce ne transmit în fiecare zi noutăţi hiper-importante cu care trăim, respirăm, ne culcăm şi ne sculăm. Deci, ceea ce vreau să aduc azi la conştiinţa dumneavoastră nu ţine de Plahotniuc, Ghimpu sau Filat, de ceea ce s-a întîmplat în pădurea domnească sau de ceea ce urmează să se întîmple ci de ce trebuie să-mi umplu capul cu lucruri pe care: 1) nu le pot schimba; 2) nu mă fac mai deştept sau mai fericit; 3) nici nu ştiu dacă-s adevărate.
Să nu creadă cei care trăiesc cu astfel de probleme că aduc vre-o critică în adresa lor. E treaba fiecăruia cum gîndeşte, cu cine se culcă şi cu cine se trezeşte. Ceea ce nu e în stare să perceapă mintea mea naivă şi limitată e cum poţi să te uiţi la teatrul ieftin de pe arena noastră politică. Actorii vin nepregătiţi şi citesc discursurile de pe foi, joacă ba într-o trupă ba în alta, se înjură şi se bat pe scenă, se contrazic în replici, promit că degrabă se termină piesa şi brusc schimbă scenariul. Sărmanii spectatori aşteaptă deznodămîntul dar se pare că această operă de săpun are prea multe episoade. Cea mai mare problemă e că nimeni nu înţelege cine-i bun şi cine-i rău în această poveste dar fiecare îşi alege neapărat cîte un erou pozitiv pentru care e gata să se arunce în dispute, să se lupte cu alţi spectatori sau chiar să creadă că idolii săi pot schimba lucrurile. Atîta timp cît bietul privitor trăieşte numai cu ce i se arată pe scenă, mult stimaţii noştri actori stau confortabil în vilele lor din culise ridicate pe banii cui? Nuştiu, e prea complicată întrebarea pentru cel care are un loc foarte îndepărtat în sală de unde mai că se aud replicile de pe scenă. Îndrăznesc cîte-odată să fac gălăgie în auditoriu, să întreb vecinul dacă nu-i pare straniu că privim de mai bine de douăzeci de ani aceeaşi piesă dar de fiecare dată sunt blocat de melomanii hipnotizaţi de această telenovelă ieftină. Ne-mai-suportînd ignoranţa celor zombificaţi am ieşit din sală, mi-am format propria mea trupă, mi-am găsit propriul meu rol doar că nu prea am priză la public. Sunt un actor singuratic care o duce prost cu arta vorbirii şi care nu are nimic în culise în afară de un pix şi o foaie, o minte şi o speranţă. O speranţă că cîndva oamenii nu vor mai viziona telenovele, nu-şi vor mai crea idoli, vor deosebi demagogia de sinceritate, vor înţelege că actorul nu joacă pentru sine ci pentru spectator, că specatori sunt întotdeauna mai mulţi decît actori şi că ei sunt cei care aleg să vizioneze o piesă de calitate sau una de bulevard.
Pe această notă tristă închid cortina micii mele scene fără a aştepta elogii şi aplauze. Unica mea recompensă este şansa de a fi ascultat, cît de cît înţeles şi poate şi acceptat. Dragii mei, nu vă irosiţi viaţa în faţa televizoarelor, nu aşteptaţi ultimul episod din filmul care e din start compromis, nu vă lăsaţi măguliţi de promisiuni deşarte şi înrobiţi de propagandă ieftină. Creaţivă singuri propriile voastre roluri şi jucaţile cum vă place vouă. Fiţi creatori ai propriilor voastre scenarii, actori şi specatatori în acelaşi timp şi atunci nu ve-ţi mai avea nevoie de cei care se dau salvatorii poporului ci ve-ţi fi voi înşişi..............hmmm...ve-ţi vedea voi ce-o să fiţi!!!