Cînd eşti foarte-foarte-foarte-foarte-f... surmenat

CÎnd eşti supra obosit, sau cînd ai vreo problemă-neuroză, sau cînd eşti încorsetat într-o serie de conflicte ai şansa să nu te mai aparţii. Totuşi cînd noi existăm? - Cînd suntem în repaos?, sau cînd suntem în căutare?. Paradoxul filosofiei (aşa cum am înţeles eu) constă în faptul căutării, acţiunii, disconfortului, neclarităţii – atunci cînd tu te întrebi asupra-ţi propria existenţă.

Cu alte cuvinte trăieşti, simţi că trăieşti cu adevărat în rezultat sau în proces? Mai cu alte cuvinte – atunci cînd eşti pe malul mării şi disfruţi din plăcerea sorbitului vreo-unui coctail, cum picioarele se cufundă în nisipul moale şi călduţ de la razele solare, cînd marea te scaldă şi te răcoreşte cu talazurile sale? Sau atunci cînd te zbuciumi şi nu ştii cum să legi tei-de-curmei ca să rezişti în faţa furtunilor solicitări cotidianului: serviciu, teme pentru acasă, probleme cu cei apropiaţi etc.? Descartes ar fi fost cu cei care se îndoiesc, care se întreabă continuu – „te simţi aşa cum e bine sau ba? Kant la fel este pe acolo, Hegel atunci cînd eşti inclus în dialectica sa de teză-antiteză-sinteză, Marx este acolo cînd iei furcile şi dobori „clasa asupritoare”, Unamuno este prezent atunci cînd omul se luptă cu „Titanii şi Dragonii”, pe care, de fapt, pînă la urmă conştientizează că sunt doar nişte mori de vînt şi asta-i e „sentimentul tragic al existenţei” şi tot aşa vom observa că filosofii vor miza pa dinamică.

Poate oare starea-de-a-fi-obişnuit (adică social) să surprindă acest paradox (ar fi cazul să pun o paranteză mai mare. Consider că toţi, în forma lui Jung, avem nişte părticele ale existenţei care sunt sau nu dezvoltate – toţi avem cîte ceva din Iisus, din Lucifer, din Dumnezeu, din Iov, din Avraam, din Iuda doar că la fiecare om este sau nu dezvoltate. Aşa-zisul om cotidian, de fapt este o stare a unei normalităţi relativ comunce, ca un fel de medie social-istorică-culturală, reprezentat fiind de nişte stări-cogniţii-comune. De tipul: ce trebuie să faci să spui atunci cînd cineva te întreabă „Cum îţi merg treburile?” – dacă vei răspune OK sau „Normalino” continui scenariu în mod firesc, dar dacă vei spune că „Nu e chiar bine”, în funcţie se pune un alt scenariu, mai puţin solicitat social, însă tot în sfera SCB (Schemelor Cognitive de Bază); însă , ferească dumnezeu, dacă îi vei răspunde: „Toţi A sunt B” sau 2 cu 2 fac 4 – jocul se strică. Noi toţi, dacă locuim în acest tărîm scenarist, semnăm un contract să respectăm „regulile de circulaţie” a discursiităţii normale (cum ar spune Foucault).

Toţi mai mult sau mai puţin respectăm acest scenariu, ce este firesc, natural şi previzibil – cu alte cuvinte suntem în repaos. Ce să facem atunci cînd în noi se naşte starea de a fi Iisus sau Iov? Uuuuuuuu... atunci cînd noi ne îndoim, cînd proclamăm alte destinte, alte scheme, putem să deschidem alte orizonturi etc. Aici iarăşi văd o problemă – dacă omul este prea mult solicitat să fie dinamic, să se gîndească continuu la anumite probleme de serviciu (care vrei sau nu se vor transforma în nişte întrebări de existenţă: de ce eu?, ce-i cu viaţa mea? Este ceea ce vreau cu adevărat ceea ce fac sau e cazul să mă revalorific? etc. – atunci el riscă să se surmeneze,să nu se conecteze la starea-de-a-fi-om-normal.

Atunci cînd prea mult ne gîndim, prea mult existăm în dinamică – riscăm să ne epuizăm, de aceea este bine să ne mai odihnim, să stăm şi să lăsăm ca existenţa singură să ne mîne acolo unde vrea ea. Ca o zi şi noapte, ca o stare de somn şi o stare de veghe. Un filosof adevărat nu este extremist, el riscă să fie sfîşiat de ceea ce este dincolo de lumea ontologică-normală-firească, tot-odată el nu poate fi inclus doar în limitele unor SCB, că să facă tururi, excursii, aterizări, expediţii în lumea posibilului ca realitate.
Sunt supra-obosit, sunt impus să fiu dinamic-continuu, să mă gîndesc de ce sunt şi dacă este bine ceea ce fac.... deja de mai mult timp. Lumea începe să fie monstruoasă, nu de aceea că ea este monstruoasă ci aşa încep să o percep eu însumi – oamenii din apropiere sunt răi, nu mă respetă îndeajuns (este absolut firesc că dacă expediţia în dincolo e prea mare: nu prea comunici, nu prea joci „teatrul social”, nu oferi feed-back-uri atunci ea te uită. Atunci cînd ea nu te mai observă, cînd revii din expediţie, nu mai întîlneşti mai că pe nimeni din cei apropiaţi lîngă tine [cu toate că ei, pate că te ţin de mînă fizic în acel timp].
Apropo .... LA MULŢI ANI

A trecut ceva timp de când nu am mai postat, dar o voi face acum .

Fiecare dintre noi trecem prin astfel de trăiri, poate ca nu ni le putem explica cu termeni prea complicați dar în felul nostru simțim la fel în anumite momente (poate nu la aceeași intensitate).

Suntem ființe dinamice, trecând prin viață ne schimbăm forma de nenumărate ori. Vom fi ceea ce ne-am dorit să fim, sau renunțăm pe parcurs, ca mai apoi să ne dorim să fim altceva și procesul se reia la nesfârșit. Suntem ceea ce suntem sau suntem ceea ce au fost alții ?

” simţi că trăieşti cu adevărat în rezultat sau în proces? ”

Viața are ca rezultat moartea, atunci când simți acest lucru, începi să trăiești, până atunci ești doar o ființă reacționară la stimuli exteriori și interiori. Trăim cel mai adesea în proces .... viețuim atunci cand trăim și nu atunci când murim.

Procesul căutării se aseamănă, cea mai mare satisfacție o ai atunci când încerci să ajungi la rezultat, iar după ce ți-ai atins obiectivul te asteaptă nesatisfacția neantului rezultată din starea de angoasă, ”Acum că am ajuns aici, ce fac de acum în colo”.

Cred ca suntem într-un dezechilibru continuu. Fie suntem prea fericiti sau prea triști, rareori împăcați cu sinele nostru. Dar dezechilibrul duce la progres, prin dezechilibru identificăm probleme (enunțate în mod subiectiv), și cu cât sunt mai problematice problemele (adică ne afectează mai tare) cu atât vom dori mai mult o soluție pentru acestea, ceea ce va alimenta voința. Suntem niște dezechilibrați și trebuie să ne mândrim cu asta !

În starea de mulțumire, mai avem doar o dorință, aceea de a ne păstra în felul acesta, dorim să ne conservăm mulțumirea până la infinit. Atitudinea conservatoare nu generează nici o problemă interioară, neexistând nici o problemă, nu va fi necesară o rezolvare a acesteia, iar viața trece pe langă noi, fără nici o problemă.

Trăim în societate, dar deseori aceasta face să nu se mai merite să trăim pentru ea. Fie trăim pentru ea sau pentru noi, pentru că dinamica personală și socială nu se vor alinia (nu vor fi aceleași) pe termen lung, astfel apar respingerile noastre față de ea, de societate.

Crearea grupurilor omoară persoanele. Indivizii dintr-un grup acționează simultan și asemănător, pe când o persoană va acționa după propria voință nu după cea a grupui. Așadar dacă grupul îți omoară propria personalitate atunci omoară tu grupul ( nu mai aparține acelui grup), pentru că persoana este mai importantă decât grupul. Pentru o persoană este mai important ceea ce crede ea (adică care este adevărul subiectiv al acesteia) decât ce crede întreaga omenire; o persoană are dreptul să reducă la tăcere întreaga omenire pe cât are omenirea față de acea persoană.

”Daca întreaga umanitate ar gândi la fel, minus o persoana, umanitatea
n-ar fi mai îndreptățitp să reducă acea persoana la tăcere decât persoana, umanitatea, daca ar avea putere." John Stuart Mill

Putem să luptăm pentru propria persoană (pentru existența acesteia) dar până la urmă acesta tot va muri. O viață viețuită se rezumă la a muri odată cu propria persoană și nu a-ți omorâ propria persoană în timpul vieții pentru că aceasta a devenit insuportabilă în cotextul social actual.

Imi place să cred că nu am obosit de tot și că încă pot să mai trăiesc în felul în care am făcut-o până acum.

Vă doresc un la mulți ani mai întârziat, căutări personale neobosite și cât mai mulă activitate a clubului Agora.

Iti multumosec foarte mult pentru atentie ... credeam ca sunt intr-un pustiu adevarat

hm...deci, pendulăm între posibilitatea de a nu ieşi din sfera SCB-ului şi a duce o existenţă aparent liniştită în care suntem respectaţi şi "tutelaţi" în măsura în care respectăm şi "tutelăm" sau renunţăm la aceste normalităţi relativ comune în schimbul unei realităţi autentice "în dincolo" dar al cărei preţ este singurătatea şi dispreţul. Întrebarea este: ce să alegem?
Un profesor pe nume Niros îmi spunea odată că ar trebuie să găsesc mijlocul de aur, să combin acceptabilul cu tendinţele interioare, să echilibrez oarecum starea de lucruri activînd în ambele extreme. Sugestia dn-lui mi-a părut destul de frumoasă şi mă gîndeam chiar că aş putea s-o aplic în practică căci la urma urmei ce mă costă să fiu normal şi să răspund aştepărilor oamenilor; la banalul "cum la tine?" să spun "foarte bine", să mă arăt interesat de aşa-zisele probleme cotidine ale altora, să investesc timp pentru a menţine legătura cu anumite persoane, să conversez cu alţii chiar şi atunci cînd nu am ce îi întreba, să mă arăt sociabil şi mereu dispus pentru discuţii care nu întotdeauna poartă o puternică încărcătură informativă etc etc etc... Pare simplu dar numai pare căci aceste normalităţi plictisec de moarte şi te transformă într-un căţel care ştie că trebuie să latre pentru a fi netezit pe cap. Pe lîngă asta eşti permanent distras şi treptat uiţi ca rolul pe care-l joci e unul artificial iar din această cauză masca ordinarităţii începe să capte conturul propriei tale identităţi. Te trezeşti într-un moment şi-ţi dai seama că eşti un televizor programat de o telecomandă (societatea) dar toate acestea îşi merită preţul atunci cînd în joc este pus un dar atît de preţios cum ar fi respectul . Pe naiba, acesta e departea de a fi numit respect ci e mai degrabă un tip de relaţie marfă-bani ,bazată pe interese comune; tu imi răspunzi aşteptărilor eu îţi arunc un zîmbet şi te socot om de treabă. Dacă eşti un om cu bun simţ de observaţie şi care înţelege că satisfacţia interioară nu depinde de motive exterioare renunţi la acest respect poluat şi sari „în dincolo”.Care sunt urmările?
Retragerea „în dincolo” sau „în sine”, pentru că socot că-s echivalente, comportă mai multe „riscuri”. Toate ele pot fi reduse la o consecinţă fundamentală pe care noi o numim singurătate. Nu eşti înţeles, acceptat, tolerat etc., dar oare mai au valoare aceste reacţii ale societăţii acolo unde eşti tu? Dacă eşti acolo unde trebuie să fii, cu adevărat în tine, atunci cel mai probabil eşti autosuficient iar faptul ca cineva nu te respectă în deajuns nu se pune în genere ca problemă. Probabil că în această dilemă nu există mijloc de aur, ori alegi ordinaritatea în schimbul unei false senzaţii de protecţie ori te cufunzi adînc în tine fără a te mai uita înapoi. Aşa că, bătrînule Niros, îţi mulţumesc pentru sfat şi pentru atitudinea ta sinceră dar eu-l meu e prea mic să poată fi împărţit în două.

Salutare!!!

Dumitru m-a scos din bîrloga-ascunzătoarea mea!!!!

Mda .... Totuşi pun la bătaie preţul aşa-zisului "a-fi-tu-însuţi" în exagerare sa. Totuşi menţin politica unei supraveţuiri în jocul negocierii, diplomaţiei Eu-Ceilalţi. Cu alte cuvinte (apropo îl cunosc bine pe Niros) ... mergi şi te ţii de ceilalţi cît poţi, după ce nu se poate te desprinzi şi te fiinţezi, după care iarăşi revii la cotidian. O strategie de joc dute-vino. Căci dacă te-ai rupt atunci e foarte dificil să revii, să înaintezi în profunzimea SCB-urilor - pînă la urmă şi ele sunt interesante: ai realizat o ecuaţie, societatea ţi-a pus un alt quest, ai făcut acel quest - mergi mai departe şi tot aşa... Aceată politică oarecum este viabilă şi la Ştefan cel Mare - el se juca de-a politica şi tratatelor de pace, de fidelitate, prietenie cu marile puteri atunci cînd ţara era în pericol. Această strategie de viaţă funcţionează atunci cînd "te joci" sau percepi viaţa ca o joacă, sau ca o dramă cu multe-multe scenarii şi replici. Dacă totuşi te aprofundezi în ea - asta ar semnifica o anumită nebunie, de a-l cunoaşte pe Kant sau de a fi bun psiholog, sau de a face la 100 de procente obiectivul X - este o nebunie. Această atenţie, această aprofundare te face să fii orb la cele ce te înconjoară şi în acelaşi timp îngust.

Strategia "scuip pe restul dacă lor li-i pofig de mine" (indiferenţă) - nu este chiar de succes. În biblie este fiarte interesant segmentul cu întrebarea: ce să facem noi cu dările lui Caesar? să-i dăm sau nu. La un moment dat Iisus a luat un Dinar şi a întrebat - a cui îi faţa? - A lui Caesar!, - Atunci daţi-i lui Caesar ce este lui Caesar dar lui Dumnezeu ce este a lui DUmnezeu. Dăi realităţii sociale ce este a realităţii sociale şi oferă-ţi ţie ce este al tău (adică pe tine însuţi). Este adevărat că nu poţi trăi fără ceilalţi. Dacă doresc, sau mă simt că "mă exist" undeva la Mare (spre exemplu) şi mie cu adevărat îmi place acolo, atunci am nevoie de bani şi resurse pentru a mă disfruta, pentru asta este nevoie să merg la serviciu, să fac, poate ceea ce nu-mi place cu adevărat - remunerările mă face să fiu mai aproape. Aici este problema resurselor - dacă ele sunt suficiente atunci societatea funcţionează, de nu visele nerealizate fac ca oamenii să se înstrăineze de ei însăşi (teoriile înstrăinării lui Marx). Şi altceva unde tu te opreşti? sau mai bine zis cînd te opreşti să trăieşti pentru ceilalţi?

Probabil că atunci cînd supra-oboseala locuieşte de ceva timp în oasele omului, el începe să muteze. În primul rînd, vorbesc ca un psihoterapeut, sunt afectate reacţiile de bază: atenţia, memoria, percepţia... devin mai întîrziate, mai şubrede; după care procesele mai superioare: gîndirea este mai plată, mai stereotipală (pentru a reduce efortul şi pentru a diminua timpul de reacţie în faţa unor probleme neaşteptate), imbajul devine mai dificil ... presupun că la fel ca reacţie la mobilizare a sistemului psihic. Şi poate cel mai important, mutează dimensiunea existenţială, perspectiva optimist/pesimist de expectanţe, sistemul axiomatic, de fapt întreg tablou asupra lumii. Ceea ce a fost scris mai sus, repet, vine din aparatul psihoterapeutic.

De fapt ce reprezintă astenia? sau mai bine zis psiho-astenia???? - o oboseală de la ideea că exişti. Atunci totul îţi pare absurd, lipsit de sens, ostil - o viziune mai specială, raportată la viaţă. Totul îţi pare în culori bacoviene şi acolo e Kierkegaard la putere. Trăirile se apropie de sfera existenţială de percepere a realităţii; profund-existenţiale. Din punct de vedere al acţiunii pozitiv-sociale sunt negtive; însă din perspectiva creşterii şi dezvoltării personalităţii (spre drumul său de individuaţie, cum spunea K-G Jung, sau spre autoactualizare - Rodjers şi Maslow) este fain. Majoritatea oamenilor, anume accentuez NORMALI, trec prin astfel de perioade, dar unii cad în complacere şi elogiere a acestor stări. Adică un om devine profesional în a suferi!!! în demonstrarea faptului că suferă - el îşi face profesie şi loc de trai din bîrnere acestor tăriri. Ele nu sunt limitrofe ci mai mult - cotidiene. Dar PROFESIONALII (din care mă înscriu chiar eu) ca nişte centri gravitaţionali atrag cît mai multă "relaitate" a acestui gen de "a fi", ca pînă la urmă să-şi formeze nişte ochelari kantieni cu care se uită la lume.

Este adevărat că societatea este construită, este aşezată pe pilonii unor sisteme pozitiviste: totul va fi bine, sperăm la mai mult, "La mulţi ani", "Felicitări", "Să trăieşti", "Sărut mîna", "Îmi pare bine să te văd" .... etc. şi mai mult, se exagerează!!! Ea nu prea poate suporta oamenii care se lamentează continuu, care nu sunt satisfăcuţi de ceea ce sunt (fiindcă, probabil că omul care nu se respectă pe sine sau /şi omul care critică realitatea, automat critică şi pe cel cu care discută - într-un mod anume el zice - "Duceţi-vă dracului cu toţii.... eu nu vă pot suferi ... vă împuşc pe toţi de aş avea un pistol acum în mînă...RATAŢI-LOR!!!" cu toate că în vizunea lui are perfectă-dreptate.

Încerc să mă văd, să mă privesc fenomenologic, în măsura în care pot a mă pune în epoche. Nu ştiu de ce dar cuvintele-scheme luate din ştiinţă sunt mai exacte în pronunţare a obiectivităţii (mai bine zis a unei pseudo-obiectivităţi ştiinţifice). De fapt ceea ce aş simţi ar consta, metaforic... "vreau să intru în casă după o călătorie lungă şi foarte surmenantă, afară este foarte tîrziu, toţi dorm, dar tu nu poţi descuia uşa de la apartamentul tău - lăcata, nu se dă şi gata... ştii că dincolo după uşă este o cadă cu apăfierbine, condiţii de a-ţi face un ceai de care-ţi place, telecomanda cu programa selectate armonie cu tine însuţi, cărţi care cu plăcere le lecturai atunci cînd ai ieşit de acasă. Cu alte cuvinte, ca o concluzie finală - mă simt că nu pot întra în "casa" mea .... şi forţez uşa ... vorbesc cu ea ... o implor în genunchi să se deschide ... da, ea-i nemişcată, rece şi insistent rămîne închiată.... Presupun că metafora este mult mai profundă şi mai plastică în a reda stările de trăire interioară .... Îmi placeă să vorbesc cu oamenii care s-au pomenit în această situaţie - ei mă vor înţelege perfect!!! şi eu îi voi înţelege .... chiar cu timpul poate să se creeze o societate de tipul "oamenii-care-nu-pot-intra-în-casele-lor", poate că undeva a fost şi AGORA... Mă bucur că ex-colegii mei au putut, poate să deschuie uşile apartamentului lor,... sau poate că au găsit altă societate "oamenii-care-nu-pot-intra-în-casele-lor"... şi ei se pot în continuare exista în suferinţa lor.

Chiar ma-r interesa părerile voastre ....