Un fel de a fi Anti-Platon

Salutare:
Demult nu m-am scris pe Forrum şi cum simt nici Forrumul nu sa scris. Am început să lecturez, prin curajul meu de a mă concentra şi gîndi, deci exista, o carte foarte aproape de mine – Înţelepciunea antică, de Giovanni Reale. E simpatică cartea, mulţumesc bravului „soldat” al filosofiei că mi-a oferit aces prilej– lecturaţi-o!!!!

Ideea cărţii, pivotează în jurul lui Nietzsche Fr.”filosofia ... vidului şi sărăciei de valori” a vieţii contemporane. Filosoful ca un adevărat profet antucipează, prin manevrele sale logice, cotidianul. El luceşte prin formele sale nihiliste şi lipselor de sens. De ce noi existăm? ... nu acum vreau să mă întreb pe mine – de ce eu exist? .... tăcere .... – nu ştiu.

Par să fiu prea descurajat atunci cînd voi afirma că sunt un Anti-Platonic, adică realitatea ecuaţiei lui nu este valabilă pentru mine. „... nu virtutea se naşte din avere, ci din virtute vin şi averea şi toate celelalte bunuri, pentru fiecare om în parte, ca şi pentru cetate.” (Platon în Apărarea lui Socrate). Societatea contemporană nu admite astfel de postulate – „nu virtutea se naşte din avere, ci din virtute vine averea ...”, realtatea te va suge de energie, pînă vei cădea în patru labe şi tîrîndu-te cu burta şi bărbia de asfalt vei ajunge la „casa” ta.

Eu nu vreau terapie în stilul pozitivist, religios sau ştiinţific – „haide-ţi să medităm cum noi putem să schimbăm realitatea din jurul nostru unu, şi doi schimbarea socială vine de la schimbarea ta”. Pentru noi, cei care trăim astăzi (astăzi este egal cu nicăieri, cu vid), aceste cuvinte, cel puţin mie mi se par foarte pompoase, hiper-morsocate, fără gust, chiar nişte curve care se vînd de la un speach la altul, fie politic, religios sau academic. Toţi sau săturat de Dumnezeu, de Stat, de LIBERTATE, de ADEVĂR, de SACRIFICARE – îi dincolo de banalitate.

Unde merg eu? – spre Nietzsche. „Să fiu rău cu cei BUNI, şi, şi mai rău cu cei RĂI”. Să merg prin lanurile de minţi cu cuvalda în spinare şi să le dau Bunilor peste capul lor să se trezeazscă spre binele lor (să le arăt că au dinţi, să le arăt cum trebuie să muşte cît ma dureros, cît mai sîngeros, cît mai sadistic). Nu fiţi buni cu acei ce sunt buni, ci răi cu acei răi. Pentru a fi de succes nu e cazul să înveţi şi să ai rezultate mari, fascinante, să înoptezi prin biblioteci cu nasul între cărţi, ci să te înveţi a te linguşi pe lîngă şefi, să te vadă că eşti OK, să te prezinţi că eşti OK – acesta este adevărul.

Acesta este Socrate – vorbirea şi nu adevărul. Nu-l pot suporta, dar în acelaşi timp mă bucur că î-mi văd inamicul în faţă. Asistăm la un paradox: vorbirea terbuie să distrugă vorbirea, argumentul pe argument, şi ecuaţia pe acuaţie. Eu nu am bani nu de aceea că nu cunosc, ci că nu cunosc cum să demostrez că cunosc, şi atunci ajungem la concluzia: filosofii nu sunt adevăraţi filosofi, poliţiştii adevăraţi poliţişti, profesorii adevăraţi profesori. Adevărul pragmatic, la noi în societate cedează adevărului contingent. Este adevărat fiindcă fac trimiteri adevărate la cărţi adevărate. (nu ştiu de ce, dar pe mine mă consider, în acest context filosof, poate că stima de sine-i prea înaltă? ...)

Terapia mea e să propun distrugere înainte de construire, dezorganizare şi haos înainte de armonie. Nietzsche este bun prin prima, problema e că a doua fază nu o găsesc mai că la nimeni, vorbesc de cei clasici: Kant, Aristotel, Mill, cu toate că mi-s apropiate nihilismele scepticilor antici şi renascentişti, Montagne şi Seneca (el e stoic ... nu toţi suntem sfinţi), Nietzsce şi Camus etc. Presupun eu că re-construcţia nu o poţi găsi undeva, decît în interiorul tău, şi daor în recunoaşterea faptului că eşti unical şi cheia este în tine.

Numai tu te poţi să te refaci ... Adică: La început ucide-te (ca limită, ca obligaţie, ca responsabilitate, ca sistem de interese, ca model de existenţă, ca posibilitate şi imposibilitate, ca statut şi rol social, ca personalitate, ca concepţie despre lume, ca fiinţă raţională, ca fiinţă ne-raţională etc.), după care singur, clădindu-te cu pietrele filosofice (poate nu întocmai cu cele filosofice, undeva am scris că filosofia nu se face doar de filosofi, ci e condensată mai mult de filosofi), cu frînturi de gînduri, cu idei, cu cugetări şi meditaţii într-un oarecare organism, dar ce este important – cu ideea că cîndva vei reface acel act suicidal, doar că mai încolo, cînd mă voi plictisi, cînd nu voi dori să mai fiu. Avem două tendinţe: una, e să construieşti sinele tău, să fii constructor, ca apoi să demolezi ceea ce ai creat – tu nu ai local!!! eu nu am casă!!! Eu sunt nimic şi nimic nu mă poate să mă capteze. Sunt un nod existenţial, pre-cugetativ, pre-formativ ... wwwwaaaawwww.......

Iată aici este enigma filosofiei – adevărata filosofie se face sub pat, se face cu lumina stinsă, întrebîndu-te ce-i cu tine, fără să asculţi alte voci în alte încăperi. Iată aici este adevărata terapie filosofică. „M-am retras nu numai departe de oameni, ci departe de orice treburi şi, mai întîi, de treburile mele ...” (Seneca, Scrisori către Luciu). Deşi el a scris în cotinuare „Lucrez pentru urmaşi. Pentru ei scriu cîte ceva, ce le-ar putea folosi ...” NNNUUUU ... faci o greşeală mare, cazi în ochii mei, nu face asta te rog, nu mai scrie. Înţelg că faci pietre filosofice, dar pentru tine personal nu scrie!!!!

PS Iată că am scris nişte Pufniri, Sughiţuri şi Regurcitări filosofice. Ştiu că bate vîntul prin coridoarele Agorei, ştiu că majoritatea uşelor sunt încuiate, chiar şi dacă sunt descuiate dincolo de uşi nu e nimeni. Şi totuşi o fac într-un mod ideal - în tăcere (cu oghealul pe cap) – fac filosofie, nu .... mai exact un Pssssss filosofic

Nu stiu daca ceea ce scri este vazut de cineva ... un locru e clar, ce ai scris aici nu se adreseaza cuiva anume, scri pentru tine, nu pentru a fi auzit de cineva ... poate vrei sa iti auzi propriul ecou

Pare un exercitiu de gandire. Nietzsche este foarte greu de inteles, a primit tot felul de critici contradictorii, el a fost considerat de la irational la cel mai rational om care a existat vreodata, de la nihilist la o persoana plina de incredere in supra-om, de la nationalist la antinationalist ... si asa mai departe.

Un lucru este clar, Nietzsche este atipic, te pune pe ganduri.

Scrierile lui au o evolutie impresionanta daca le punem cronologic ... ceea ce ne face sa credem ca acesta delira ... dar el doar se schimba, la fel cum o facem cu totii, doar ca el si-a afisat evolutia.

- Alex salutare - ai perfectă dreptate... Eu cîte o dată am nevoia să o scriu pentru mine... de fapt să mă scriu pe mine şi atunci mă pot segmentar să mă obser dintr-o parte. Poate că este o apucătură schisofrenică - de a vorbi cu tine însuţi. Dintr-o parte pare foarte anod, incomod şi prostesc, însă filosofic este necesar. Îmi place stilul teatrului unui actor, adică un singur actor joacă toate rolurile, sau un singur rol-monolog, anume, din punctul meu de vedere, adică existenţial el se arată cel mai bine pe sine: dinamica sa, sincopele sale, şi faptul că poate fi diferit, să ai mai multe scheme de gîndire, patternuri de comportament (un fel de a fi altul, deosebit de cel tine cotidian) şi totul este îm mişcare, în transmigrare, în zbor ...

De aceea am şi eu nişte epataje schisofrenice - de a vorbi cu mine însumi ... e un caz de psihiatrie - şi atît de fain mă simt atunci cînd mă depistez ca locuitor al "palatei N 6" (Cehov)

Mie imi pare ca nu ai dreptate ... pentru ca daca ai avea, atunci prea multi "schizofrenici" ar fi in societate, mult prea multi.

Este nevoia de comunicare, aceasta se poate adresa catre cineva, unui grup, unei societati (prin carti), intregii lumi ... sau comunicare cu sinele. Avem mai multe personalitati, astfel este posibila comunicarea intre eu-uri, cu cat mai diferentiate cu atat mai intens dialogul intre ele.
"Daca ai doua personalitati, sigur o ai si pe a treia" Froid. Astfel avem mai multe puncte de vedere (de multe ori contrare) asupra aceluia obiect al analizei.
Sa "vorbesti cu tine insuti" nu este chiar asa de ciudat pe cat pare, o facem mult mai des decat pare, dar niciodata nu ne gandim la asta.

Uneori ne complacem intr-o stare de singuratate, una aparenta ... adica nu mai comunicam cu altii prea des (doar formalitati), stam mai tot timpul singuri ... si ne simtim totusi bine, oare cum de este posibil asta ?
Ne satisfacem nevoia de comunicare, de a asculta o parere de la propria persoana; singuratatea a fost un mod de viata pentru multi si au aleso in mod voit.

Schisofrenia apare atunci cand nici nu mai vrem si nici nu mai putem sa vorbim cu altii si mai mult de atat, pierdem logica, ne avantam in deliruri metafizice lipsite de sens care au un impact emotional asupra noastra.

Esti departe de a fi acolo. Uneori ne dorim o boala, ne-o alegem ... asta daca iti amintesti Plansul lui Nietzsche de Irvin Yalom, fortam anumite simptome pentru a se potrivi cu o boala. Exista si beneficii, se intampla in asa fel incat sa compensam cu un alte dezechilibre ... un exemplu foarte bun a fost chiar Nietzsche, mai era el ce a fost daca nu avea migrene ?

Este interesant acest subiect "singuratatea". Emil Cioran spunea ca nu suntem singuri atunci cand suntem intr-un loc pustiu, ci atunci cand suntem in centrul unui oras inconjurati de sute de persoane si totusi ne simtim singuri, aceasta este adevarata singuratate.