Tratat despre ura

De multe ori subiectul "ura" este un subiect tabu, lumea temandu-se sa vorbeasca despre ea in mod direct. Aceasta se afla in toti, si se manifesta in diverse moduri, dar nu toti o acceptam ca atare.

Ura este un sentiment complex, poate cel mai complex dintre toate, si perpetueaza in timp mai mult decat toate. Se instaleaza usor asupra unei persoane, dar cu timpul poate atinge culmi neinchipuite.

Va-ti pus vreodata intrebare daca ura este buna ? Are si efecte pozitive?

La cat am discutat de bine si rau, devine evident ca ura are si o parte buna, nu numai una rea. Care sa fie efectele pozitive atunci?

Atunci cand ura este sub stapanirea ratiunii, atunci are o forta de neconceput.

Ura duce la introspectie, la una naturala. Ura este cea care strapunge forma obiectului analizat, iar continutul este dezasamblat in elementele sale componente. Ura nu intuneca, ci lumineaza cele mai mici detalii, le analizeaza din multiple perspective, in cautarea defectelor. Ne dorim sa gasim si punctele forte, pentru a arata cat de neinsemnate sunt acestea in comparatie cu punctele slabe.

Atunci cand urasti, simti ca traiesti, si nu este intotdeauna placut sa simti ca traiesti, viata este oribila. Ura joaca un rol important in deziluzie, distruge tot ce este ireal, tot ceea ce ne-a amagit pana in acel moment este distrus din planul imaginar.

In fanteziile mele imaginare, scriu o carte intitulata "Tratat despre ura" si nu reusesc niciodata sa o termin, deoarece subiectul este interminabil. In acest topic imi propun sa am si o abordare mai putin poetica, una ceva mai academica si sa analizez intens acesta traire.

Voi ce parere aveti despre ura?

Îmi place foarte mult cum ura este interpretată de morala stoică. La general vorbind, pentru ei, orice fond afectiv negativ este în mare parte vina subiectului. Putem foarte ușor da vina pe cei pe care-i urâm, doar că ura este o rezonanță a noastră, rezonanță pe care am lăsat-o să se producă. E greu să te controlezi în momentul când cineva te înjură, sau te calcă pe nervi sau mai știu eu ce porcării face. Etica stoică ne cheamă să lăsăm toate acestea să treacă prin noi dar nu să le lăsăm să rezoneze în noi. Pentru ei, dacă te enervezi în asemenea cazuri și ura prinde rădăcini în tine, dai dovadă de slăbiciune, deoarece nu știi să-ți controlezi pasiunile fondul afectiv.
Un motiv foarte frecvent al urii cât și a celorlalte sentimente negative sunt expectanțele prea mari, în mare parte de la oameni. Avem impresia că oamenii ne sunt datori cu ceva anume nouă și că totul trebuie să meargă conform așteptărilor noastre. Există o regulă de aur: fă-ți tot timpul așteptări ”joase”, în cazul în care rezultatele sunt peste măsură vei fi plăcut surprins, iar în cazul că va coincide cu expectanțele nu pierzi nimic și starea nu îți este atât de afectată deoarece ești oarecum pregătit dinainte. E complicat să nu-ți faci deloc așteptări.
Ura în permanență are un obiect al urii, iar aceasta este o atitudine a noastră față de el. Ura intervine în cazul neconcordanței realității exterioare cu convingerile, așteptările, dorințele noastre etc. Ura este un fel de expresia a unui ”solipsism” social, ea vine din ”eu”, din atitudinea mea față de lume.
A venit primăvara, totul e mai colorat și prefer să nu urăsc acum

Am cam neglizat postarea pe acest subiect, sunt limitat de alte activitati care imi ocupa din timp mai mult decat mi-as dori.

@Codrea

Cel care uraste este si motivul urii, persoanele sau obiectele pe care le uram sunt doar efectul interactiunii noastre cu ele, noi le percepem in asa fel incat sa starneasca ura in noi. Discrepanta dintre ceea ce am vrea sa fie si ceea ce este poate fi egala cu cantitatea urii.

"...Atunci pe cine sa-ti reversi ura? Nimeni nu e raspunzator ca este, si cu atat mai putin ca este ceea ce este. Condamnati la existenta, ii induram fiecare , ca niste dobitoace, consecintele. Asa se face ca intr-o lume in care totul e vrednic de ura, ura devine mai vasta decat lumea, si, depasindu-si obiectul, se anuleaza pe sine." Emil Cioran

Cioran incepe capitolul "Itinerarul urii" cu aceasta propozitie "Nu rasc pe nimeni"

Poate aceasta va fi inceputul unei discutii asupra urii noastre fata de noi insine, fata de legile naturii, fata de cele intamplate fara ca noi sa fi avut vreo contributie ... ura se extinde dincolo de persoanele cu care interactionam, este mult mai vasta decat ar parea la prima vedere.

Desigur că e mai vastă decât interacțiunea cu oamenii, cum ai și spus, putem să urâm legile naturii, față de ”casta” în care ne-am născut, față de faptul că ne-am născut cu anumite deficiențe, putem urî faptul că ne îmbolnăvim. Dar care-i folosul din această ură? Până la urmă ura-i o revoltă interioară. Te poți revolta împotriva oamenilor, îi urăști, ai un oarecare feedback de la ei. De la acest feedback ori te revolți mai tare ori în cazurile fericite e happy end. Happy end-ul ăsta se întâmplă în cazul în care obiectul urii (persoana) este destul de înțeleaptă să nu-și formeze o atitudine vizavi de ura noastră.
Extrapolarea asta a urii dincolo de relațiile interumane totuși nu e atât e valabilă. Dacă urăști ”casta” în care te-ai născut, inconștient vine o pui pe părinții tăi, și atunci de fapt îți urăști părinți pentru că nu au putut crea o situație mai bună. Poți să urăști cele întâmplate la care nu ai contribuție, dar iarăși găsești un obiect al urii, o persoană pe care să dai vina.
Ura e un sentiment de dușmănie puternic, iar acest sentiment ca să fie produs trebuie să aibă ”un ceva” care să alimenteze dușmănia, trebuie să ai feedback, ceea ce e posibil doar în relațiile interpersonale. Așa numita ură extinsă dincolo de relațiile umane este o energie cheltuită în van, care neavând ceva cu care să rezoneze se stinge momentan. De aici, cred eu, reiese imposibilitatea urii în afara relațiilor interumane.
Dacă ai contraargumente te rog să exemplifici, chiar sunt curios dacă văd problema în întregime sau doar o parte

"Dar care-i folosul din această ură?"

O sa dau mai mult o parere personala despre acest sentiment. Consider ca este singura stare emotionala in care poti sa gandesti lucid, cu atata usurinta sfarami proprile iluzii, puterea de analiza poate fi mai mare decat intr-o stare emotionala normala (sabila).

Daca luam ceea ce este considerat a fi opusul urii, iubirea, aceasta aduce fericire dar "omoara" gandirea. Mila, indurerarea, frica ... mai toate, denatureaza procesul de gandire, pe cand ura, in cazul in care este stapanita, poate fi prolifica pentru cel care o simte.

Atunci cand urasti, analizezi nu numai aspectele negative ale lucrurilor, ci si pe cele pozitive, pentru ca dorim o imagine cuprinzatoare aupra obiectului urii. Din dorinta de a depasi conflictul sau discrepanta dintre ceea ce se alfa in imaginar si relitate, ne canalizam eforturile catre stoparea urii, iar aceasta dispare, fie odata cu schimbarea noastra, fie odata cu schimbarea elementului care a determinat ura.

Ca tot veni vorba de iubire, aceasta se formeaza in aceeasi zona pe creier in care se formeaza si ura. Desi sunt foarte diferite, ca intensitate, ca perpetuare in timp. Este interesant modul in care oscileaza acestea doua in cazuri particulare, iubirea se transforma in ura si invers.

Niciodata nu ne indragostim de o persoana, ci de proiectia acelei persoane in plan imaginar, pentru ca noi ca persoane suntem schimbatoare, relatia intima dintre doua persoane nici nu are cum sa fie de durata fara iluzie. Noi ne dorim ca o persoana sa fie intr-un anume fel, si daca ar fi sa intram in detaliile pe care ni le dorim, este imposibil sa gasim pe acea persoana in forma dorita, apoi aceasta dorinta este schimbatoare, ne dorim alte lucruri o data cu trecerea timpului. Toleranta sta la baza iubirii, iar oamenii sunt cele mai agresive animale.

Din cauza agresivitatii noastre, ura ni se potriveste in mai mare masura decat iubirea. Ceea ce uram este mult mai aproape de realitate decat ceea ce iubim. Intoleranta noastra ne-a permis sa ajungem unde suntem, crearea unui mediu propice vietuirii si evolutiei, dorinta de eliminare a defectelor de orice natura rezida in ura, aceasta este contributia acestia. Dorim sa ne impunem si sa eliminam defectele observate de noi, fara o emotie puternica nu ne putem impune vointa, cei mai agresivi oameni s-au impus in istoria umanitatii. Ma refer in mod special la agresivitatea verbala si cea interiora.

Adaug ca ura poate fi un factor motivational extrem de puternic. Din ura apar mutle obsesii.

"Ura e un sentiment de dușmănie puternic, iar acest sentiment ca să fie produs trebuie să aibă ”un ceva” care să alimenteze dușmănia, trebuie să ai feedback, ceea ce e posibil doar în relațiile interpersonale."

Desigur dusmania merge pe principiul feedback-ului din exterior.
Ura se poate autoalimenta, astfel atinge culmi inamaginabile, pentru ca in interiorul nostru, incepem sa facem niste conexiuni cu informatiile deja detinute, ne regandim sistemul de valori in functie de iluziile sfaramate ... si asa mai departe.

O sa mai reflectez la "De aici, cred eu, reiese imposibilitatea urii în afara relațiilor interumane." vreau sa dau un raspuns mai amplu.

Se poate sa uram propria persoana, asta este posibil ...
Atata vreme cat exista iubire de sine, dusa la extrem ajunge la narcisism ... asa exista si ura de sine. Ne putem ura propria persoana, Cioran ar putea fi un exemplu destul de bun, o persoana care s-a urat pe sine, cel putin o perioada mai indelungata decat cea in care s-a placut.

Obisnuim sa ne raportam sinele fata de celelalte persoane. Ne punem in comparatie cu persoanele cu care intram in contact, sau cu cele despre care ne informam.

I-au al doilea caz, ne comparam cu o persoana pe care nu am intalnit-o personal, sa presupunem ca doar am citit ceea ce a scris. Daca ne trezeste in mintea noastra o neliniste, inadejuns de mare, atunci ajungem sa ne uram pe noi insine pentru ca suntem sau pentru ca nu suntem ca acea persoana.

Sa zicem ca eu imi doresc sa scriu o cincime din numarul de carti scrise de Asimov, reusesc doar 100, atunci incep sa ma urasc pentru incapacitatea mea creativa. Sa zicem ca avem un contraexemplu din tinerete, o persoana dezirabila si nu vrem sa ajungem ca ea, dar intamplator peste 10 ani ajungem exact ca aceasta, atunci ajungem din nou sa ne uram pe sine pentru ca am ajuns ca acea persoana.

Pana acum, nu am facut altceva decat sa confirm "De aici, cred eu, reiese imposibilitatea urii în afara relațiilor interumane". Dar am adus in discutie ura fata de sine.

Influenta personajelor imaginare din carti, sau a celor din filme ... si acestea ne pot determina sa ne uram pe noi insine. Si pana la urma sunt doar personaje, ele joaca un simplu rol, ele ajung deformate in planul nostru mental si pot reprezenta un model sau contra model. Aceasta nu este o intereactiune (cel putin nu una directa) cu alte persoane, prin urmare ura poate aparea si in afara interactiunii cu alte persoane, cei drept foarte greu.

Daca am aduce in discutie si vreo cativa psihologi, cei care afirma ca avem o multitudine de eu-uri. In urma conflictului dintre ele, poate aparea ura fata de intreaga persoana. Uram persoana care a actionat intr-un anume mod ieri, dar era controlata de un alt eu fata de cel care detine controlul acum.

"Când ai deja două personalităţi, cu siguranţă există şi a treia." Sigmund Froid

Si alt pshiholog care ar fi fost de acord cu aceasta teorie, multitudine de personalitati, cred ca a fost Alfred Adler, daca nu Carl Jung

Omul are mecanisme psihologice foarte complexe, astfel consider ca poate sa ajunga sa se urasca pe sine fara sa interactioneze cu alte persoane.

Ai adus aminte de faptul că comparându-ne cu alții noi într-un final ajungem ori să-i urâm pe cei cu care ne comparăm sau să ne urâm pe noi înșine. Și cine e devină? Mă gândesc că ideologia asta prostească a democrației de ”concurență sănătoasă”. Încă din școală ni s bagă în cap chestia asta: ”Tu trebuie să-l întreci el” sau măcar să fii ca dânsul. În unele familii de asemenea întâlnim: ”Uită-te la Vasilică, el a putut, tu de ce nu faci?” - e un îndemn indirect la ”fii ca el”. Copilul poate să aibă câteva reacții. În cele mai dese cazuri o să urască obiectul comparației, sau poate să rămână frustrat din cauza că se simte incompetent, și în cele mai puține cazuri va încerca cumva să acționeze pentru a depăși obiectul comparației.
E bizar că ni se spune ”Fii ca el” în loc de ”Ai putea să înveți ceva de la el”. Ar fi mai bine în genere să nu să se facă comparații de acest gen și să dispară odată pentru totdeauna această ”concurență sănătoasă”. Ea aduce mai multe daune decât foloase: frustrări, invidie, răutate, dispreț etc.
Generațiile noi ar trebui să caute o nouă formă e motivație a populației pentru a menține progresul și bunăstarea acesteia. Rămâne să mă mai gândesc la această nouă formă de motivație.

Aceasta manipulare indusa pentru a "concura sanatos" merita tot dispretul din partea mea.

Dar acest tip de comparatie o facem si de la sine, fara sa ne indemne cineva sa o facem. Desigur ca eu am analizat astfel incat sa includ ura in aceasta discutie, dar poate aparea si reversul, putem sa ajunge sa ne iubim pe sine atunci cand devenim ca cine vrem sau cand nu devenim ca cine nu vrem.

In conditii de echilibru, nu simtim ca traim, ducem o viata simpla si dezinteresati de ceea ce este real. In schimb, ceea ce ne dezechilibreaza ne determina sa actionam ...

Dorinta este cea care ne face sa actionam, indiferent de tipul ei. Determinarea este cu atat mai mare cu cat dorinta este mai mare, iar cele mai mari dorinte survin in urma urii(sau cel putin acele dorinte care dureaza cel mai mult de-a lungul vietii).

Bine ai spus că în condiții de echilibru nu simțim că trăim. Echilibrul este acea stare când nu sunt dorințe, motivații, interese și toate stările care ne fac să simțim că viața este dinamică. Paradoxul este că omul în permanență tinde către starea de echilibru, către atingerea scopurilor, dorințelor, realizarea motivațiilor, pentru ca atunci când ajunge la starea de echilibru să aibă nevoie de un nou scop, de o nouă dorință, altfel ajunge la plictis, în cele mai rele cazuri la apatie.
Citisem cândva într-o carte cu tentă religioasă că toți oamenii odată realizați în plan ”omenesc” (adică bunuri materiale, sociale: familie, copii etc) nimic nu-i mai satisface, și atunci majoritatea apelează la confesiuni religioase, pentru că aceasta în oferă un scot de neatins, dar totuși de care toți simt că au nevoie la o anumită perioadă. Asta așa ca un apropo, mi s-a părut interesantă ideea.
Cât despre faptul că în urma urii s-ar trezi cele mai puternice dorințe, mă gândesc că ar fi un act reducționist. Să nu uităm că la unele persoane frica poate să creeze stare de incubare, de frustrări etc, care nu motivează, și nici nu trezesc dorințe, ci te conservă și îți reduc potențialul de eficiență.

Eu am lecturat primul mesaj, provocat, încerc să mă întreb pe mine ... ce e asta ură? - este oare sinceritate? Mi se pare că ura ar reprezenta, gîndesc ad hoc, o mobilizare a forţelor de a lupta, de a ţine la distanţă, de fi în alertă vis-a-vis de un pericol eminent. Urăm continuu, şi nu este o emoţie, este mai mult - un sentiment, care poate să ia forma unei tensiuni obsedante şi pasionale. Astfel ura are memorie ... ea îşi capătă personalitate şi poate să devină un Eu independent. Urăsc eu oameni? - Este o persoană pe care nu o pot suporta ... cu dificultate o înghit, rezist la prezenţa ei. Am o repulsie totală, deşi nu a fost aşa la început. Ura este incontrolabilă - reiese din sfera emoţiilor, dar recunosc un lucru aceste emoţii agresive sunt fuzionate de anumite cogniţii...
Merită să mă mai gîndesc ... cu toate că îmi vine acum o asociaţie luată din cartea de Psihologie de Cosmovici, cînd autorul se referă la Pasiuni. "Luăm o crenguţă şi o punem pentru un anumit timp într-o mină cu sare, peste cîteva săptămîni crenguţa se acoperă cu un strat de cristale de sare. ura închistează omul (deşi sună cam prea Platonic), ea blochează gîndurile într-un anumit local (obiectul urii) fără ca să existe posibilitatea de evadare. A urî, din punct de vedere procesual, este precum a iubi: ambele vin din sfera iraţionalităţii (cu gînduri iraţionale, mai bine zis cu o logică iraţională), ambele distorsionează realitatea - nu se profilează adecvat obiectele din jurul tău, etc .... voi mai lectura şi continuitatea ...

La fel ca si iubirea, ura implica irationalitate. Dupa cum spunea Kierkegard subiectivitatea este irationala ... noi ne manifestam subiectivitatea prin prisma sentimentelor. Diferenta intre ura si iubire este foarte mare, ura implica mai multa rationalitate decat iubirea, pentru ca nu este la fel de intensa ca aceasta.

Preferam o parere subiectiva puternica in locul unei pareri obiective care oglindeste intocmai realitatea. Daca viziunea asupra realitatii nu este distorsionata, atunci aceasta este plictisitoare si de neluat in seama.

Eu unu fac distinctie intre ura creatoare si cea distrugatoare, cea din urma se potriveste mai mult descrierii tale, cea dintai este cea care mi-a atras atentia cel mai tare. Este tensiunea de care uneori avem nevoie, una de intensitate medie, in dozaj potrivit are efecte bune ... in sensul de rezultate, dar psihicul este afectat pe termen lung, nu este ceva care sa il poti experimenta zi de zi.

Cu ajutorul urii inlaturam cele mai nefaste iluzii, ne motiveaza, ne mentine activi, ne da un scop, un sens in viata, o directie.
Obiectul urii poate fi chiar propria persoana, atunci ne simtim datori sa aruncam o privire asupra noastra si sa facem schimbari.

Ai adus in discutie si posibilitatea crearii unei noi personalitati in urma urii. Este cat se poate de adevarat, avem multe personalitati, luam diferite forme in functie de conjunctura.

Ştii Alex ... eu mă gîndesc demult timp ce să scriu la capitolul "Tratat despre ură" şi ştii că mă depăşeşte. DE ce? - deoarece am vrut cumva să fac o equilibristică mai sofisticată pe platforma lui Nietzsche, adică nihilistă şi nu prea reuşesc ... Nihilismul lui N. este miere pentru coneptele ne-solicitate social. Dar nu pot fiindcă în capul meu, ura se asociază cu inhibare, cu un atniopd pentru dezvoltare şi înţelegere.

Ura strică şi nicium crează, ea este o închidere în sine, o iubire perdantă a sinelui în eşec. Ura oboseşte, ea epuizează energiile omului şi ... ceva legat de personalitate - ura este dragostea unei dezvoltări perverse, un om care urăşte este un om care s-a blocat undeva în istoria sa, el nu are viitor. Ura, în contextul dat are legătură cu subdezvoltarea personalităţii - filosoful trebuie cît mai repede să scape de ea, şi chiar dacă apare şi se manifestă să lupte, să iese din mreaja ei.

P.S. Aşa sunt astăzi, poate că doresc să fiu mai delicat, mai diplomat, fără să indispun drastic "teoreticianul urii" o cercetare în aces domeniu eu asemăn cu o cercetare a figurii diavolului realizat de către un creştin. Trebuie să se ştie substanţa lui, însă să nu fie absorbit de către el. . Succese în cercetare