Speranta

Acest cuvant este atat de des folosit si vreau sa analizez sensul. O sa incep discutia cu o legenda.

Este vorba despre legenda Pandorei, prima femeie creata de catre zei. Ea era menita sa fie perfecta, zeii i-au atribut urmatoarele caracteristici: Afrodita i-a dat frumusețea, Minerva înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere.

Apoi zeus a dat ordin sa se creeze o cutie in care sa se introduca toate relele , aici la fel au pus zeii de toate ... Hestia a pus in cutie speranta. Zeus i-a dato pe Pandora si aceasta cutie lui Epimeteu, acesta curios, a deschiso si raul s-a navalit asupra lumii, Înfricoșat, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era speranța.

sursa wikipedia, nu am la indemana legendele olimpului.

Nu vi se pare interesant ca Hestia nu a inzestrato pe Pandora cu speranta ? Ci a puso in cutie alaturi de celelalte rele. Si de ce a ramas la urma pe fundul cutiei tocmai speranta ?

Avand in vedere ca Pandora era femeia perfecta, atunci tot ceea ce avea era perfect, daca i s-ar fi atribut si speranta, atunci nu ar mai fi fost. Prin urmare speranta are o conotatie negativ.

Pe fundul cutiei a ramas speranta pentru ca ea se afla la limita, desi negativa, ea este una din relele cele mai putin rele. In viata sociala, folosim acest cuvant ca si cum ar avea o conotatie pozitiva, si speram pentru toata lumea tot ce este mai bun.

Dupa definitia din dex, speranta este un sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe. Dupa mine, speranta este o stare inactiva, o transfigurare imaginara a sinelui sau a altora intr-un viitor mai bun.

Adica, a spera inseamna nimic, stai degeaba, speri la mai bine nu la mai rau pentru ca nu esti nebun si astepti sa se intample. Ati dori fara a actiona in directia indeplinirii dorintelor si asteptarea ca mediul(sau ceea ce iti este exterior) sa realizeze pentru tine ceea ce tu vrei.

Mai mult decat atat, atunci cand te afli intr-o stare nefavorabila, cel mai prost lucru cu putina pe care il poti face este sa speri, desigur ca iti va aduce o alinare sufleteasca, realizezi ca prezentul este sumbru dar poate viitorul o sa fie mai bun si asta iti aduce echilibru psihologic, ba poate chiar si placere. Mi se pare mult mai profitabil sa nu speri ci sa actionezi conform dorintelor in directia depasirii conditie nefavorabile, nu sa astepti ca lumea sa se schimbe pentru tine.

Cel mai amagitor sentiment care imbraca o masca pozitiva este speranta, ne induce in eroare de aceea are efecte cu atat mai drastice. Atunci cand stim ca ceva este rau, macar suntem constienti de el si incercam sa il evitam, dar atunci cand ceva este rau si imbraca o forma de bine, cautam sa il facem cat mai des si mai intens.

Alex... tu ca de obicei mă uimeşti!!! Chiar faci hermeneutică, fără să ştii ceva despre hermeneutică . Mda .... să nu intri, doamen fereşte, la facultatea de filosofie (desigur că glumesc)

Eu nu ştiu de cunoşti o astfel de zicală, sau unştiu cum să o numesc - "Speranţa moare la urmă". Speranţa, are mai mult legătură nu cu filosofia, ci cu religia şi psihologia. Pentru filosofia speranţa este, ieşirea din legităţile determinismului, omul care este logic el nu poate să spere, deoarece el anticipează rezultatul. Iată de exemplu eu am examen şi eu nu m-am pregătit suficient pentru a-l susţine, logicul va spune - nu î-l vei susţine, non-logicul - speră!!! Este absolut alogic atunci cînd îţi va spune omul, în condiţia de mai sus, că el îl poate susţine ... prin ce forţe? care pot fi mecansimele? .... etc.

Acom voi trăta problema din altă perspectivă. Omul este prea mic pentru a cuprinde totalitatea legilor, factorilor determinativi, relaitatea va fi continuu cu un pas înainte, şi noi, cu raţiunea noastră suntem în urma ei. SPeranţa este anticiparea viitorului, este un pas înainte de raţiune - cum noi avem speranţă? ... este o enigmă, înseamnă că noi nu trăim doar cu prezentul, ci şi în viitor. Însăşi prezenţa speranţei, ne spune un lucru foarte important - noi nu suntem copii prezentului, nici a trecutului, dar nici a viitorului - noi în general suntem atemporali!!! Ceea ce mă deranjează este elementul optimist al speranţei - noi ne încredem în faptul că totul va fi bine, chiar dacă realitatea de faţă (sau ceea ce noi cunoaştem despre realitate - lumea noastră îngustă de cauze şi efecte) ne spune că noi nu vom avea succes. Omul nu poate fi doar în limitele raţiunii, el încearcă şi prin asta se cucereşte, sunt convins în asta, dar mai există şi ceva, în interiorul nostru: posibilitatea de a fi ami mult decît noi suntem acum - factori ascunşi ai existenţei, pe care înă nu-i cunoaştem, dar există ca latenţă.

Presupun eu că în mit, speranţa poate juca rolul de Mecanismul de apărare al Eului "A visa". Ceea ce semnifică că sunt oameni care nimic nu fac, dar ei compensează prin imaginarea reuşitelor lor. În astfel de situaţii ei sunt Super-Man în visele sale şi un Mini-man ca realizare.

Prin speranta ne putem departa de pesimism, atunci cand vedem numai rau in jurul nostru, prin speranta, ne imaginam intr-o stare mai buna in viitor.

Dupa cum bine ai remarcat iluminator, speranta mai poate fi si dorinta de a ne conserva(a nu ne schimba si adapta) si de a trece mai departe prin prezent neschimbati.

Chiar daca am putea fi numai logici (fara sentimente), tot nu am putea sa anticipam viitorul. Din simplul motiv ca nu cunoastem toate variabilele, nu avem informatii perfecte despre tot ceea ce ne influenteaza. Asadar, chiar si cu o logica buna, viitorul nu poate fi anticipat.
Nu numai ca nu stim tot, dar nici nu stim ceea ce nu stim, pentru ca daca am sti atunci nu ar mai fi nestiut (paradoxal nu). Asadar si variabilele nestiute ne influenteaza viitorul, si actionam fara sa stim de existenta lor.

Apreciez si ultima remarca, mini-man care se viseaza super-man. Ne dorim extraordinarul, dam sens celor ce ne incojoara, exageram cele observate prin subiectivism ... si refuzam sa credem ca suntem nesemnificativi, neimportanti ...
Asadar in momentele critice, in care am avea motive sa credem ca suntem mici, exact pana sa ajungem la punctul de constientizare a realitatii si a quantumului nostru in societate, refuzam prezentul pentru a ne mentinem "sinele" la un nivel inalt. Suntem importanti, daca nu in exteriorul nostru, atunci macar in interior si vom face multe pentru a ne pastra(conserva) importanta.

Tot in modul meu mai putin sistematizat, prin limbajul precar, imi definesc cativa termeni. Dorinta este ceea ce vrem de la viitor, iar aceasta se transforma in speranta in cazul in care nu actionam conform dorintei(ramanem pasivi si asteptam de la exterior), daca facem din dorinta un tel (un plan prin care ne manifestam activ) atunci devine obiectiv.

Cu totii avem sperante, asa negative cum sunt ele. Ne dorim un trai mai bun posibil doar prin schimbarea mediului(sistemul politic, societatea ..., preturile bunurilor), ne dorim mai mult timp, ne dorim prieteni mai buni si mai multi, ne dorim multe ... si pentru toate nu putem actiona, suntem prea mici pentru a face din toate dorintele o noua realitate, asadar ele raman simple sperante.

Ce actiuni ar putea intreprinde un micut de la casa de copii care isi doreste foarte mult o familie? Ce ar putea face mama care isi astepata baiatul de la razboi? ce-am putea face noi fiind in fata valului tsunami? ce-ar putea face un om care si-a dedicat viata spiritualitatii si n-a mai atins iluminarea?
E usor a acuza speranta si a o cataloga drept factor primar al suferintelor noastre precum e usor a spune : ”ACTIONTEAZA!!!” daca vrei sa ti se materializeze visele. Si stii cit timp ai sa spui asa? Atita cit sperantele tale se echivaleaza si se reduc la dorinte materiale. Sint situatii in care nu ai posibilitate de actiune si atunci nu iti ramine decit speranta. Ea este prietenul tau cel mai fidel. Speranta precedă actiunea si o face posibilă. Sa nu confundam speranta cu dorinta. Eu nu sper sa am o masina ci imi doresc masina de aceea ar fi bine sa actionez. Dorinta se convertește in speranta atunci cind nu mai am posibilitate de actiune. Iată de ce ea este ultima scoasă din cutie si iata de ce ea este atît de valoaroasa. Speranta nu este altceva decît Dumnezeu, ea nu depinde de noi si de actiunile noastre ci mai degraba ne ofera posiblitatea de a actiona atunci cind nu mai putem face nimic.
Ca sa traiesti trebuie sa mori....

@Dumitru:

"Cu totii avem sperante, asa negative cum sunt ele. Ne dorim un trai mai bun posibil doar prin schimbarea mediului(sistemul politic, societatea ..., preturile bunurilor), ne dorim mai mult timp, ne dorim prieteni mai buni si mai multi, ne dorim multe ... si pentru toate nu putem actiona, suntem prea mici pentru a face din toate dorintele o noua realitate, asadar ele raman simple sperante." M-am citat pe mine insumi, cat de ciudat pare ... o sa spun acelasi lucru intr-o forma mai extinsa.

In continuare cred ca sperantele isi au si partea negativa, dar cu totii le avem, am fi cu totul altfel fara ele. Sunt obiective pe care le putem atinge prin manifestarea vointei individuale, atunci cand cautam in stanga si in dreapta pasi pe care trebuie sa ii facem pentru a ocoli obstacole cu scopul de a ajunge la indeplinirea dorintei.

Multe dorinte ni se pare de nepatruns, nefezabile si de aceea ne complacem intr-o stare inactiva in care speram. De multe ori s-a dovedit ca putem sa ne depasim limitele peste imaginabil, atunci cand actionam si credem ca este posibil ceea ce pare imposibil initial. Sa zbori ca de exemplu, daca nu am fi crezut atunci nu am fi reusit, poate doar din intamplare.

Desigur ca unele dorinte sunt pur si simplu nefezabile, ai dat niste exemple foarte bune, in fata tsunamiului nu avem nimic de facut sau atunci cand ne dorim prezenta unui prieten trecut in nefiinta ... aceste sperante deja devin irationale(ne dorim imposibilul), unele ne duc la nebunie altele dimpotriva ne determina sa mergem mai departe aproape neschimbati.

Un alt exemplu ar fi dorinta mea ca populatia sa voteze un partid mai bun, sau sa nu mai voteze atat de iresponsabil(pentru o galeata) ... este doar o dorinta si nu am prea multe de facut, oamenii sunt liberi sa fie cretini, nu ma pot apuca eu acum sa incep sa sfatuiesc lumea pe cine sa voteze ... asa ca sper ca ei se vor schimba de la sine si vor face ceea ce eu imi doresc. Este o speranta pentru care nu pot face mare lucru, decat sa astept pasiv de la mediu ca el sa se schimbe, in cazul in care se va intampla, eu nu am avut nici o pondere, asadar am sperat degeaba pentru ca daca nu speram tot se intampla.

@iluminator:

Mi-am amintit si eu cateva zicale despre speranta.

"speranta moare ultima, dar pana la urma moare si ea"
"speranta moare ultima, si noi o data cu ea"

”Cu totii avem sperante, asa negative cum sunt ele. Ne dorim un trai mai bun posibil doar prin schimbarea mediului(sistemul politic, societatea ..., preturile bunurilor), ne dorim mai mult timp, ne dorim prieteni mai buni si mai multi, ne dorim multe ... si pentru toate nu putem actiona, suntem prea mici pentru a face din toate dorintele o noua realitate, asadar ele raman simple sperante."

Te citez si eu alex. Nu cred ca ar trebui sa pui semnul echivalentei intre dorinta si speranta. Un trai mai bun, mai mult timp si mai multi prieteni sunt dorinte si nicidecum sperante. Abordarea sperantei in sens cotidian este una confuza. Oamenii obisnuiesc sa spuna : ”sper sa am un trai mai bun in noul an” sau ”sper sa am mai mult timp”. Acestea însă nu-s sperante ci dorinte. De ce? pt ca eu pot sa influentez asupa unei dorinte insa nu si asupra unei sperante. Speranta nu depinde de mine. Ea vine de undeva din transcendent si apare atunci cind nu mai am nici o posibilitate de actiune. Dacă mă lupt cu cineva si am cazut la pamint, acea fractiune de secunda in care ma gindesc ca nu vreau sa mor este o dorinta si nu o speranta pt ca pot sa ma scol si sa inving adversarul(pot actiona). Dacă ma lupt cu cineva și am căzut rănit la pamînt fără a avea putere de a mă mai scula atunci sper să rămîn în viață. Iată de ce speranța nu depinde de mine ci de un oarecare ”butterfly effect” care va face cumva ca cel care vrea să mă ucidă sa fie lovit de fulger sau de Dumnezeu care va deschide o prăpastie intre noi doi sau va fi mușcat de vri-un șarpe veninos. Speranța pură exclude orice posibilitate logică de acțiune.

În acest context, al discuţiilor de mai sus, vin şi eu cu 2-3- cuvinte cam întortocheate.

Speranţa ocupă un spaţiu ontologic - ea există! Nimeni nu o poate contesta existenţa sa! De este pozitivă, de-i negativă aceaste este determinată de anumite contexte, anumite situaţii, anumiţi oameni care apelează la ea. Chiar, cum am scris mai sus,din punct de vedere logic, raţional ea nu este luctabilă - speraţna are o aceeaşi rădăcină cu frica. Ambele existenţe sunt de anticipaţie, un fel de SF, al capului "rece", raţional. 2+2 fac 4 nu are loc pentru speranţă şi frică. Însă omul este o fiinţă, care există dincolo de cifre, sistem, algoritme şi planuri. CÎnd apelăm la speranţă? - atunci cînd realitatea doboară planul nostru, atunci cînd o corabie pleacă în mare ea speră să ajungă la punctul X, de ce nu poate fi spus cu certitudine? - de aia că sunt nişte forţe care sunt dincolo de algoritmul uman (vremea este unul din ele). Pentru mine speranţa este un toiag, pe care mă las atunci cînd sunt obosit să respect planul (apropo planificarea este o punere a unor limite,dar totodată o mobilizare, o atualizare în varianta Aristotelică). Problema a mea şi nu doar a mea ...este că atunci cînd frînţi trebuie să ne învăţăm să mergem mai departe, din cauza lipsei de încredere tîrîim bastonul nu cu noi muuuulllttt timp - practic ne dezobişnuim să păşim singuri ... sperăm că ceva o să ne reuşească. E ca şi cu o persoană care a nimerit într-un accident şi şi-a fîrnt un picior, la începututilizează un baston, după care e nevoie să păşeacă fără ajutorul lui, el trebuie să arunce bastonul pentru a merge mai repede şi mai uşor mai departe. Cum spunea Buddha: după ce traversezi un rîu, nu vei lua în spate luntrea, ci o vei lăsa la mal. Speranţa trebuie lăsată la o parte şi să lupţi mai departe, algoritmic. Înţeleg că sunt cam dual: de aici spun că nu e bine să trăieşti în plan, de dincolo că trebuie să te ţii de plan. Planul este un rău necesar, este o limită rezultativă.

De exemplu au de susţinut un examen şi trebuie să înveţi, să zicem 50 de subiecte, pînă la examen ai 5 zile ce faci? Încerci să repartizezi subiectele pe zile 10 subiecte la o zi. Cît timp trebuie să dedici unui subiect ... să zicem o oră. Din 24 de ore scoţi 10 ore şi ai 14 ore, din 14 ore mai scoţi 7 ore de somn şi 7 ore din cele 7 ore mai scoţi 3 ore pentru a lua masa şi ai 4 ore. Deci între subeste trebuie să faci ceva pauze şi etc.etc.etc. Înainte de examene tu vei cunoaşte 50 de subiecte. Tu vei avea speranţa să susţii examenul? NU ... apare siguranţa. Dar dacă cunoşti doar 30 de subiecte atunci desigur că îţi doreşti să-ţi cadă unul din cele cunoascute- deci speri!

pentru DUmitru - ce faci tu, nu speri, ci faci ca să ajungi la DUmnezeu? - după ce ţia-i răspuns la întrebare, încerci să mergi pe drum, nu să speri că de mîine vei începe să mergi, ci din acest moment, sau din momentul cînd ţi-ai răspuns la întrebarea ta. Dar să nu uit ... există şi timpul pentru repaos ... orice călător trebuie să doarmă bine, să mănînce sănătos, să bea apă, să mai întrebe alţi călători dacă "Dumnezeul" este în direcţia potrivită, să aibă măcar cel puţin o busolă de calitate, să aibă şi anumite ustensile: rucsac, bocanci şi de unde să-şi cumpere merinde, de unde să-şi ia apă, după care de unde să ia bani pentru merinde, ce să facă pentru a avea bani pentru a cumpăra merinde şi pentru a se alimenta spre direcţia "Dumnezeu" - karoce ... treaba nu este atît de simplă - e algoritm .... prikolina nu?

Nuștiu, din păcate sau din fericire, din naivitate sau din încăpățînare continui sa sper să găsesc drumul spre Dumnezeu. Din păcate nimeni nu mi-l poate arăta și nimeni nu mă poate povățui, nici chiar cei care au ajuns la El. Continui să cred că numai voia Sa și voia întîmplării mă poate duce pe drumul corect.Nu-mi trebuie busolă, papuci și tot felul de ustensile pentru ca numai unul El știe de ce echipament am nevoie si numai unul El imi poate lumina calea. De aceea sper iar speranta o intaresc prin credinta. Fiecare spera si interpreteaza in felul sau si iar nustiu, din pacate sau din fericire?

P.ru Dumitru ... poate un pic derapez de la subiectul de mai sus. Însă ... îmi aduc aminte un banc, cu siguranţă îl cunoşti şi tu. Stă un om în biserică zi şi noapte, săptămînă cu săptămînă, an cu an şi se roagă: "Dă-mi doamne mie, cîci este în puterile tale să cîştig la loterie"!!! şi aceeaşi rugă era repetată în tot acest răstimp. Dumnezeu s-a săturat de ruga lui, se deschid cerurile în biserică, apare el în faţa credinciosului şi-i spune: "Măi, omule, la început cumpără un bilet de loterie şi după aia roagă-te să ai noroc" ... ha-ha-ha-ha . Fără suprări, cu o bună intenţie.

Nu am pus semnul echivalentei intre dorinta si speranta. Din contra am facut distinctie clara intre ele. Poate exemplele date de mine nu sunt foarte bune.

Ideea era ca se pot intrepatrunde dorinta cu speranta. Pot sa imi doresc mai mult timp si sa fac ceva pentru asta, dar exista limite biologice pentru dorinta mea, ce se afla peste limita (sa zicem 150 de ani) devine speranta.

Alex M - nu te indigna. Se mai uită ... întradevăr speranţa şi dorinţa sunte elemente deosebite. Mai facem şi noi pe uitucul .... altfel nu este interesant

Dragi filosofi, rolul nostru este de a pune la îndoială, de a dezbate și a contorversa oirice ne cade sub mînă. Dacă principiile ar putea fi explicate exact, în formule matematice atunci nu ar mai exista filosofia. Eu nu pot spune nimic cu certitudine de aceea cînd mor de plictis accesez agorasophie și mă delectez cu pretinsele adevăruri, pe care noi, mulți stimați filosofi, le descoperim filosofînd la rece. Îmi mai încordez și eu neuronii din cînd în cînd ca să ucid timpul, mai zic aberații, mă mai agăț de detalii neesențiale ca să amuț contraargumentele de aceea vă rog să nu primiți cu prea mult suflet feedback-urile mele.
Nu pot spune în cuvinte ce-i asta speranță și nici nu pot arăta limita dorinței de unde pornește speranța însă unicul lucru cert este că am sperat de multe ori în viața mea atunci cînd nu mai aveam posibilități de acțiune(sau le aveam da nu le cunoșteam) și sunt sigur că acest prieten fidel va fi cu mine pînă voi închide ochii.

În acest context, î-mi aduc aminte de prima mea lecţie la filosofie cu Rodica Ciobanu: "Filosofii nu greşesc nicodată" ... "de a face filosofie este oarecum de a greşi" (ultima citată este interpretarea mea, dar în contextul dat). Dar în acelaşi timp mă gîndesc, că eu ar trebuie să fiu mai atent, să înţeleg înainte ca să contraargumentez!!! Cîte o dată asta o uit (deşi este tipic pentru toţi filosofii) - şi încă ceva ------ Toleranţă

Am incercat sa imi sustin puctul de vedere ...

Poate ca am facut-o intr-un moment nepotrivit pentru mine, mult stres de la facultate, vreme urata, timp putin ...

Desigur, toleranta este benefica, este ceea ce ii uneste pe cei diferiti. Intr-o lume din ce in ce mai complexa si diversificata, fara sa existe ceva care sa uneasca extremele totul se poate farama.

SPERÁNȚĂ, speranțe, s.f. Sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe; nădejde, sperare. ♢ Expr. În speranța că... = nădăjduind că..., având încredere că... ♦ Încredere în viitorul, în reușita cuiva. ♦ Persoană tânără și talentată ori capabilă, de la care se așteaptă realizări mari. – Din it. speranza.
DORÍNȚĂ, dorințe, s.f. 1. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dor, aspirație. ♦ Ceea ce constituie năzuința, aspirația cuiva. 2. Poftă, gust (de a mânca, de a bea ceva etc.); voie. 3. Atracție erotică. [Pl. și: dorinți] – Dori + suf. -ință.

Am luat din DEX (simplu şi banal) - interesant un fapt. La bazele speranţei se află o dorinţă, speranţa este o încredere că dorinţa se v realiza, totuşi, pozitiv. Dacă dorinţa are în vedere mai amult aspectul motivaţional, ceea ce presupune perspectiva psihologică (cînd vorbesc de psihologie am în vedere şi anumite instincte, porniri, impulsuri etc.); pe cînd speranţa este mai religioasă, mai filosofică. Eu doresc să fiu cu fata X, şi eu sper să fiu cu fata X, sună la prima vedere asemănător, însă a dori (conform dex-ului) ar fi şi elementul sexual, dar a spera, presupune deja o dorinţă (o realizare a unei apetiţii), dar speri poate fi la nivel mai integru ... speri să fii cu persoana X, inclunzînd şi aspectul sexual.

PS.- cele scrise de mine sus, sunt o speculaţie, recunosc, mai mult la nivel de intuiţie a adevărului, argumente mai serioase nu le prea găsesc. Noi, aici pe forum, am mai avut o discuţie de acest gen (a lucra şi a munci - difernţe) am observat că la nivel lexical avem (cel puţin eu) avem carenţa serioase. DE aceea o deschidere spre un orizont lingvistic se solicită foarte mult. Poate cineva din viitorii specialişti în Filosofie se va orienta totuşi o cercetare către "lexicul filosofic".

Acum lectrez Yalom şi s-a strecurat o teză de a lui Schopenhauer despre speranţă (ecturez în rusă aşa că voi traduce doar ideea) - Speranţa este un bici al omului, ea, legă umanitatea de stîpul neputinţei. Speranţa face ca omul să nu se "conecteze" la timpul prezent şi se mulţumeşte de nişte vise şi iluzii .... În acestă albie de idei se aruncă şi Nietzsche. Bine, .... înţeleg, că un pic nu rezonează că ideile de mai sus ... despre speranţă, însă să nu uităm că eu vorbesc despre Schopenhauer şi Nietzsche

Existenta noastra este o continua speranta cu referinta la evenimentele ce ne astepta in viitor. Speranta ne influenteaza si se implica in soarta noastra , iar tot ce putem face noi este sa recunoastem etapele cand este ea mai abundenta . Pentru ca sa nu ne lasam prada sperantei , propun sa o recunoastem si sa o atacam prin analiza rationala .

Ovidiu ... din păcate nu am făcut scriere, de ceva timp şi acum am descoperit schema ta. Mi se pare un pic neclară, parcă seamănă cu filosofia sinusoidală a lui Conta - "ondulaţia universală". Şi într-un anumit moment speranţa "atacă", sau mai bin zis "deschide" fiinţa umană. Înţeleg corect? Speranţa este viitorul prezent ... atunci de ce trebuie să o atacăm? şi anume prin metafizică... pare să fie o structură interesantă, dar eu nu o pot găsi. Ovidiu ... mă ajuţi? te rog ... mersi anticipat

Prin aceasta schema am aratat ca speranta care probabil ataca , este o inventie a fiintei umane si atunci de ce nu i sar potrivi fiintei umane care este foarte creativa chiar si acest sistem incurcat . De fapt aici nu e nimic serios , vroiam doar sa mentionez ca chestiile astea cu sisteme construite pentru a explica mai bine careva fenomene sunt niste ipocrizii inutile

Mersi - azi m-am uitat încă o dată la schemă, cu ochi mai proaspeţi, şi cîte ceva am mai înţeles. Şi am înţeles un lucru - eşti geometru. adică ai nevoie de nişte tabele, scheme pentru a vedea inter-relaţii. aşa e? Mai ai careva scheme?

O sa comentez/critic putin schema si ceea ce corect cred ca reiese din ea.

1) "speranta nu se indeplineste si apare ciclic"

Presupun ca te referi la punctele cele mai indepartate de "realitatea fizica". In acele puncte, ne pierdem speranta si usor usor revenim "cu picoarele pe pamant". Dar, uneori sperantele se indeplinesc (partial sau uneori complet), ceea ce ne determina sa speram si pe viitor.

Ai pus o axa a timpului in care ai inclus si trecutul. Foarte bine, pentru ca sperantele din trecut care s-au implinit, dupa cum spuneam si mai sus, ne determina sa speram si in viitor.

Buclele sunt foarte simetrice si repetitive, desigur ca este doar o schema, in realitate presupun ca buclele uneori ar fi ceva mai exagerate, alteori mai apropiate din "realitate", pentru ca speranta apare si in functie de factorii externi. Daca vedem la televizor ca cineva a castigat la 6/49, atunci ne umplem cu speranta si spunem "daca el a putut, atunci si eu am sanse"; ca o mica paranteza, probabilistic vorbind este mai probabil sa dea masina peste tine in drum spre agentia in care cumperi biletul, decat sa fi castigatorul.

Iar acum o sa aduc o mica completare la ceea ce am spus legat de acest subiect.

Desi am vazut speranta care pe ceva pasiv, inutil, la extrema raului ... acum consider ca are si ceva activ. Atunci cand speram, se elibereaza endorfine, ne pregatim fizic pentru viitorul optimist, ceea ce ne poate aduce mai aproape de el fata de cazul in care am fi perfect realisti.

Iar acum urmeaza o intrebare, oarecum retorica; Speranta influenteaza viitorul ?

Suntem mai mult ființe ale viitorului, cu fizicul în prezent dar cu capul în ziua de mâine. Concepțiile iluministe au influențat extrem de mult paradigma care se profilează-n contemporaneitate. Sacrificăm prezentul pentru un zi de mâine mai bună, și mâine e la fel, doar că o astfel de gândire ne oferă stabilitate și echilibru în viață. Dacă influențează sau nu speranța cursul evenimentelor viitoare, nu sunt sigur, însă sunt sigur de daunele negative ale așteptărilor hiperbolizate și a speranței inepuizabile. În momentul în care ne facem expectanțe prea mari este o probabilitate destul de mare ca să ne lovim rău de tot, în cazul când realizările nu corespund așteptărilor. Ar fi mai potrivit să nu avem speranțe, să nu ne facem așteptări, sau în cel mai bun caz să acceptăm faptul că evenimentele pot să ia o altă întorsătură. Astfel, nu avem nimic de pierdut.
Mai este și o altă chestie. Se tot vehiculează în ultimele decenii ideea de gândire pozitivă și cum aceasta influențează cursul evenimentelor spre bine. Ar fi o latură roz a speranței, dacă gândirea pozitivă poate fi inclusă ca componentă a speranței. În această interpretare, gândurile se materializează. Așa că, până la urmă eficiența speranței e o chestie de profesionalism)) Învățați-vă să sperați corect :p

Răspuns pentru Alex - Omul este o fiinţă a viitorului?
Da şi Nu. Da pentru că noi avem proiect în interiorul nostru: să finalizăm facultatea X, să avem un serviciu, să avem familie, copii. Atunci cînd se eşuează un proiect, clădirea "ne-terminată" a prezentului îşi pierde sens. Ar fi, de exemplu, situaţia cînd tînăra sau tînărul are de gînd să se căsătorească şi El/Ea pleacă - omul îşi pierde sensul existenţei. Este mult mai drastic cazul cînd cineva, din apropiaţi decedează. Noi avem nevoie de viitor, avem nevoia în ziua de mîine fiindcă prin ea percepem ziua de azi. Omul este o fiinţă teleologică, mi se pare că spunea Aristotel, el este fiinţa care are scop, ideie, tendinţă etc. Problema constă în situaţia cînd trăieşt în viitor, sau mai bine zis, viitorul îşi pierde semnificaţia de viitor, legat de ziua de mîine şi se mută cu existenţa sa într-un loc fără prezent - el este o fiinţă a viitorului: trăieşte doar din iluzii, din aşteptări, segmentul prezent nu-l mai interesează, are gînduri de tipul: "O să vedeţi cine sunt eu de fapt ..., acum sunt mic dar mîine voi fi oarte mare ..., eu sunt bat-man sau ileana-cosînzeana", dar de fapt nu face nimic pentru a se apropia de realizarea acestor tendinţe. (e absolut normal să avem viitorul în interiorul nostru, doar dacă nu pierdem contact cu prezentul). De fapt în psihologie există şcoli care afirmă: "daţi-i sens omului, daţi-i lui viitoul i el o să se vindece de depresie sau manie, sau fobie".

părerea mea este că omul ca elemente care se dezvoltă, o fiinţă care îşi realizează resursele sale stă cu un picior pe "pămîntul" trecutului, cu altul pe viitor, dar cu capul (raţiunea) pe teritoriul prezentului. Unica problemă că acel segment este diferit de la om la alt om. Eu aş pune o altă întrebare, care mi se pare paradoxală: Este rău să te gîndeşti la rău? Psiholgia ar spune depinde, în mare parte nu, deoarece gîndurile rele admit o construcţiea rea a realităţii (în stil Schopenhaurean - lumea ca reprezentare), dar ce va spune oare filosofia?

Vreau sa extind un pic cele gandite de Schopenhauer, si voi raspunde la intrebarea "Este rau sa te gandesti la rau ? " din perspectiva mea ingusta si putin documentata filosofic.

Schopenhauer spunea ca animelele nu se gandesc la trecut si viitor, pentru ele, prezentul este totul. Desi nu gandesc pentru viitor, totusi fizionomia animalelor se schimba pentru a se adapta in mod continuu mediului in care vietuiesc. Asadar, desi nu o fac in mod constient, o inteligenta ascunsa, ca manifestare a vointei speciei, influenteaza evolutia fizica a animalelor ca adaptare la mediu.

Omul isi planifica viitorul in functie de trecutul nostru si al altora. Ne planificam anii de viata, in functie de ceea ce consideram ca este bine pentru noi(si o facem in mod constient); dar planurile sunt intr-o continua schimbare, pentru ca mediul nostru antropic se schimba mult mai rapid decat acela natural pentru animale. Este o nebunie totala, ne facem planuri si le schimbam pe parcurs pentru a ne adapta acestui mediu ostil numit societate.

Este rau sa gandesti rau?

Este imoral, ne duce catre o perspectiva pesimista si uneori contraproductiv, ne influenteaza negativ corpul uman, duce la depresii de multe ori, alteori la nebunie.

Sa nu uitam ca realitatea ne-o construim in functie de imaginatie, cu cat visam mai departe cu atat ajungem mai departe atunci cand transpunem imaginatia in plan real. Daca nu se credea ca este posibil sa zbori atunci nu s-ar fi putut inventa avionul.

Analogia merge si in cazul raului, ne gandim la rau, atunci exista posibilitatea ca el sa devina realitate. Mai intai ne gandim sa omoram pe cieneva pentru ca mai apoi sa il omoram, daca nu ne-ar fi trecut prin minte aceasta posibilitate atunci acea persoana nu ar risca sa moara.

Gandul are o putere imensa asupra realitatatii, responsabilitatea ne determina sa selectam ceea ce sa aducem din planul imaginar in cel real.

Dupa cum spunea personajul Nitzsche in filmul "Plansul lui Nitzsche" "sa traiesti in siguranta este periculos". Asa este si cu gandirea exclusiv buna, este rau sa gandesti numai bine.

Sa taiem jumatate din ceea ce exista, sa o refuzam dinadinsul, poate aduce cateva avantaje, dar costul este mult prea mare. Costul fiind liberta de gandire. Suntem liberi in planul mental sa zburdam prin imaginatie, sa omoram pe cine vrem (chiar si ep dumnezeu), sa comitem cele mai rele acte, sa mergem cu imaginatia pana la marginea raului ... de ce sa facem asta ? Pentru ca suntem liberi si ne putem manifesta ca atare. In schimb, raul din imaginarul nostru trebuie sa nu treaca in realitate prin filtrul responsabilitatii.

Considerati ca merita sa renuntam la libertatea gandirii pentru imoralitatea gandirii despre/asupra raului ?