În căutarea fenomenologiei

Sunt situaţii în viaţa fiecăruia cînd fuge pămîntul sub picioare, cînd înţelegi că în acest moment te prăbuşeşti şi vei cădea foarte departe în jos, în "nu ştiu", viitorul încetează să mai genereze speranţe, trecutu nu mai are sens şi saturaţie de a fi fundalul existenţei. Petitdemange P. în cartea "filozofi şi filosofii ale sec. XX-lea" cînd scrie despre "Rezistenţa fennomenului" (de fapt este o analiză a lui Merleau-Ponty), subliniează, prin cuvintele lui M.P.: Ce este fenomenologizarea? - "cel mai înalt punct al raţiunii ... alunecarea solului sub paşii noştri, interogare ... o stare de stupoare continuă ... maniera originală de a viza Fiinţa ... interlocutorul mut al întrebărilor noastre". Tot acolo am găsit o frază "Husserl se gîndea la un punct zero al existenţei" - ce super sună.

Există oare posibilitatea de a nimeri, acel "punct zero a existenţei"? Pentru mine, cel de acum (cel în carne şi oase) am nevoia de acel punct, acolo se pot întîmpla minuni - poţi să te joci cu existenţa, şi anume - să o iei totul de la capăt!!! Să te modelezi un altul!!! Să ieşi din acel "bine/rău" social? Să ieşi din complexele de inferioritate? ... - Acolo mi-aş plasa bivacul (campusul). Însă problema că odată ce-l plasezi, începă să aduni Fiinţă (să îngrijeşti de acel teritoriu mic şi să-l faci "al tău") ... de aceea şi constă plăcerea drumeţiei - de a dormi doar o singură noapte într-un singur loc ... de altfel acel loc, la început sălbatic, începe să miroase a apă stătută (căderea este atunci cînd începi să te acomodezi cu acel miros, chiar în unele momente să-i duci dorul). Aşa e şi cu "punctul zero a existenţei" - nu are locaţie. unica posibilitate de a-l obţine e să cauţi acolo unde niciodată nu ai fost, incontinuu să te mişti.

Pînă la urmă vine înţelegerea că nici mecanismul deplasării nu funţionează, deoarece atunci cînd eu mă mut în altă locaţie eu iau cu mine rucsacul, cortul, chibritele, sacul de dormit, cuţitul, fideaua, lingura, cana, şi atunci ce se întîmplă? - am o structură predestinată pentru a fi mutată. Presupun eu că "punctul zero a existenţei" e să te deplasezi gol, chiar şi fără chiloţi - va fi oare posibilitatea de a-l obţine? - mai mult, pur şi simplu, nu văd ce să mai las? corpul? - este non-sens

vorbesti de un turn-over permanent al fiecarui aspect al existentei perceput ca atare de fiinta ca o stare puternica de nou , de " a fi viu" de " nu m-am mai simtit niciodata atat de prezent " si cauti o solutie permanenta care sa iti genereze aceasta stare ...
Am avut-o din plin cand eram copil- cred ca cu totii am avut-o.
din punctul meu de vedere, nu stiu daca se merita cautata asa o stare in totalitatea ei pentru ca,da, este zeiesc, dar inuman; trebuie ca in mintea ta sa parasesti orice concept care te-ar tine de la zbor- familie, datorii cotidiene , scoala, facturi; ori in fiecare zi oamenii se tot infunda tot mai mult in acest fel de obligativitati pentru ca asta cere lumea, altfel nu se poate trai in societatea asta .Cu cat trece timpul cu atat radacinile cresc mai adanci si mai intortocheate astfel ca , la un moment dat fara sa le rupi nu se poate; dar vai , asta inseamna durere !Multa!
Exista posibiliatatea sa te joci cu aparentele- prea putini cauta substanta , adevaruri in oameni-sa-i inseli pe altii tu cu tine.Sa ai acea viata secreta ca un practicant ascuns.
De ce zic ascuns ?pentru ca , cred eu , oamenii din jur pot influenta prin simplul fapt ca gandesc si deobicei , nu doresc ca cineva sa fie liber asa cum spui ( fiecare dintre noi stie exact despre ce stare vb tu- acea de eliberare- in care simti ca totul curge ) si te leaga de ei ;nimeni din jurul tau nu te vrea liber-toti te vor pentru ei , sa fii conectat cu ei - asa cum probabil si tu vrei ca ei sa fie conectati cu tine - in asa fel incat , parca nu prea conteaza cine esti tu ca persoana -ci pe cine porti cu tine , izvorul tau sau izvoarele tale.

Acea eliberare inseamna iubire in sensul biblic al cuvantului...iar asta e rarisima...intr-o lume in care egoismul este o virtute si altruismul prostie ;in care cei buni sunt idioti iar cei lasi si misei slaviti.

daca bat campii spuneti

Nicidecum nu sunt tîmpenii. De fapt, dacă ne ridicăm peste ceea ce suntem acum (mă refer la nivelul de fiinţare), atunci tot ceea ce este sris aici este o mare tîmpenie. E ca şi cum la Toma D'Aquino după ce a avut criza sa de iluminare, la întrebarea de ce nu scrii mai departe răspunde: "Deoarece tot ceea ce am scris sunt nişte paie". Dacă totuşi vorbim din punct de vedere filosofic, al profundităţii de analiză, cu alte cuvinte text realmente filosofic - aici nu avem decît un 20 procente. (Cîci prea multe e scris la nivel de "salut", "ce mai faci?", "cît costă un kilogram de cartofli" etc). Aşa că nu te deranja cu nimic - orice cuvînt aici scris este o posibiitate de afirmare în plan fiosofic - ceea ce este foarte important, doar omul care reflectă asupra libertăţii - poate să obţină libertatea. Un om care vorbeşte despre suferinţă - cu adevărat suferă, profund, existenţial - el este OM.
Ceea ce am vrut să zic totuşi un piculeţ diferă de cele scrise de tine. Există în filsofie "Metoda fenomenologică" ... unul din reprezentanţii de vază este Husserl (drumul ei se începe încă de la Platon, trece practic prin toată filosofia occidentală şi revine la Kant, Hegel, Husserl şi o variantă mai deosebită este Heidegger [fenomenologie existenţială]). Într-un cuvînt se referă la faptul că obiectul, de exemplu EU, e alcătuit din două elemente: fenomenul şi ceva, prin excelenţă de ordin metafizic care generează fenomenul. Deci eu am la bază un EU mai mare decît eu. eu-lu fenomenal este unul cunoscut (ceea ce pot face, ceea ce ştiu despre mine, calităţi etc.). Problema că în fiecare zi, mai bine zis, în fiecare situaţie eu mă cunosc mai mult - problema apare de unde eu ştiindu-mă, găsesc noi informaţii despre mine, pe care le integrez tot în eu? - Răspuns: eu este o zonă oarecum cunoscută de mine, însă eu continuu îşi absoarbe existenţă (în varianta hegeliană - fiinţă) tot din mine.

Ceea ce cunosc despre mine ar reprezenta un amalgam de structuri, de elemente, de părticele pe care le folosesc în fiecare situaţie cînd trebuie să soluţionez o problemă. Este relevant atunci cînd cineva te întreabă poţi în timpul X să faci lucrul Y? - În momentul dat tu oferi un rsăpuns reieşit din experienţa ta: fie da, fie nu. Dificultatea se ascundă că tu deja te-ai programat să fii, să realizezi; experienţele tale trecute se lipesc de situaţie şi în cele din urmă nu poţi vedea situaţia clară. Cu alte cuvinte cînd ai prima pereche într-un anumit curs (să zicem filosofie) şi se cuvine să faci cunoştinţă cu proful tău. De obicei noi considerăm că un filosof este: foarte serios, profund, deştept ..., nu mai ştiu eu ce, însă în faţa a 100 de studenţi apare un copil de 12 ani şi zice: "Deschideţi vă rog caiete şi notaţi titlul primei lecţii". Imaginează-ţi reacţia celor 100 de studenţi, o să-l ia oare în serios? - nu. Dar cine ştie poate că anume copilul de 12 ani este cel mai filosof decît toţi "bătrînii" de la catedră? Acel punct zero mă refer la situaţia cînd te uiţi la obiect fără ca să se "amestece" vre-o cunoştinţă din experienţă. Să vezi obiectul real, fără preconceperi sau stereotipuri. Cum eu să mă văd real? - iată acolo se naşte ideea "punctului zero al cunoaşterii".

Ai atins un aspect care mă interesează - Eu-l)). Ai spus de Eu ca obiect. Eu mă ”uit” la eul meu, mă obiectivez, îmi scot sine-le din sine, îmi apar în fața mea. Atunci eu îmi apar ca obiect pentru mine. Atunci acel ”cunoște-te pe tine însuți” nu este decât un fenomen, eu nu pot prin cunoaștere să-mi ”văd” propriul eu, propria esența. E o problemă interesantă, și eu nu am făcut încă fenomenologie ... spune Husserl sau altcineva ceva despre aspectul asta? Pot eu ajunge la ”punctul zero”, pot eu să dau la o parte tot ce nu reprezint eu în esență și să mă ”privesc” pe mine, să-mi văd eu-l pur?

@iluminator
Adica sa traiesti in prezentul descris de buddhisti?sa te eliberezi de tot si de toate( chiar si de tine ) ca sa fii prezent in clipa respectiva? sa curgi ?

Saltuare .... În primul rînd ţin să afirm că nu prea mă pricep în fenomenologie. Ceea ce este scris de mine mai sus ar reprezenta o interpretare a acestei viziuni. În al doilea rînd nu prea are de-a facere cu buddhismul. deoarece Buddhismul , chiar şi dacă undeva recunoaşte că există Atman (sufletul superior) şi Ego. El, buddhismul, cere o disoluţie completă a Ego-ului. Fenomenologia este mai practică, mai palpabilă, se încearcă o creare a unui Ego transcedental, a unui Ego 2, care să vadă realitatea mai adecvat, mai dincolo de prejudecăţi şi superstiţii.

El funcţionează în felul următor: te duci la psiholog, să zicem, şi el îţi arată că problema ta nu ţine de exteriorul tău, ci de atitudinea ta (ceea ce ar reprezenta , apriori, interiorul tău. Se lucrează asupra Ego-ului tău, anume sub aspectul problemei, însă totodată se solicită şi o "operaţie" asupra psihicului uman - să devii mai adaptabil la noile situaţii ... sau ceva de tipul ăsta.
Da ... am uitat ... şi la rîndul său psihologul la fel este mistuit de propriile experienţe, care-i stă în calea cunoaşterii anumitu-i subiect sau fenomen. El ce face? - se duce la rîndul lui la un alt psiholog (să zicem ... aici paote fi şi un filosof şi un antropolog şi un părinte bisericesc etc.), care "îi deschide" ochii la propria sa limită de cunoaştere. Se pare că totuşi se face un cerc vicios ... nu prea ... este o evoluţie în cunoaştere - în primul rînd ca să cunoşti ceva, trebuie cu neapărat să te schimbi pentru acea cunoaştere, să te deschizi.

Asta ar fi în exemplu: un tînăr a fost îndrăgostit de fata X, el se desparte de ea şi mai apoi se întîlneşte cu fata Y, problema constă în faptul că atunci cînd el se întîlneşte cu ea ... cel puţin pentru primele ori, el nu o poate vedea decît prin prisma fetei X ... aşa că el nu o poate vedea pe Y. Problema e că nici fata nu îl poate să-l perceapă pe băiat adecvat, deoarece şi ea este bolnavă de experienţa sa. [şi totuşi cum ei pot discuta? cumse pot înţelege? - prin existenţa a unor modele structurale, oarecum comode, oarecum modelate de societate, de cultură, aclamate şi susţinute reciproc, după care se realizează un cîmp semantic mai distinct. Pînă la urmă ambii se crează reciproc, ambii încep să apară în sfera altuia, astfel se intră unu în altult. Valabilitatea existenţei lor este doar între ei doi. după care apar copii, şi ei îşi făuresc exsitenţa în acest spaţiu. Nu mai explica mai departe , căci s-a scris prea multe]. Cînd oare ei pot să se vadă cu adevărat? - asta e problema arhi- interesantă) ... şi în general ei pot să se perceapă adecvat? este oare în puterea subiectului să scape de experienţa sa? - DA, spune Husserl

Prin excelenţă, Husserl doreşte o mai profundă schimbare - omul îşi are ego-ul transcedental. (Chiar şi fuitociwcu, nu poate să vadă textul de mai sus, decît în limitele propriei experienţe, la care, cum înţeleg eu, un aport considerabil, pentru orientarea în spaţiul valoric şi de sens, îl ocupă filosofia orientală. Acesta este marea experienţă, cu care trebuie să te lupţi în primul rînd !!!!). El trebuie îngrijit, educat, format, Ego trebuie să se nască în Ego II - îi foarte dificil!!! Acum cînd explic ... mi se amestecă foarte multe idei venite din psihanaliză sau psihologie, din nietzsche sau în general din filosofie - îmi este foarte complicat de a explica ceva, care-i lipsă de cuvinte......

şi pînă la urmă poate fi un punct zero al cunoaşterii? - NU ... deoarece este un continuu şir de Eu-ri, fiecare cu structura sa, fiecare cu meditaţiile sale, fiecare cu poziţia sa de viaţă. Şi cel care acum scrie - va muri! Din toată puterea am să mă ucid, important să nu fiu confortabil pentru mine - asta e moartea mea!

P.S. poate că anume trecerea este "punctul zero", ca şi cum eşti exact între două camere, despărţite de o uşă, apu cînd eşti exact în mijloc, acel loc este suspansul, nu eşti nici aici, nici acolo - nu cred că putem să-l captăm, fiindcă-i prea dincolo de aici şi acum - acolo timpul şi spaţiul nu există. Între uşe se face mistica existenţei. - asta e

incep sa inteleg..despre ce vorbiti...
nu am citit Husserl, am citit literatura orientala care atinge tematica asta in felul ei , si , da , am inteles prin prisma a ceea ce am citit/ experimentat.
Intrebarea este ..acel ego 2 nu e si el un element supus schimbarii permanente adica acumularii de experiente si in consecinta nu vede lumea diferit in functie de cronologia trairilor?ori atunci ai avea nevoie de un al 3-lea ego si tot asa ?
intreb...ca sa inteleg

Într-un fel da, în altul nu. Este de exemplu să te îndrăgosteşti de o fată - îţi facu un ego (e complicat de aceea reduc la maximum), după care ceva nu merge şi vă despărţi-ţi, apare altă fată ... pîi între ele e undeva "punctul zero" (punctul zero pentru dragoste, căci dacă nu te mai vei îndrăgosti atunci ar însemna lipsă de investiţie eu-dragoste, însă multă în eu-fără-dragoste). Problema că atunci cînd îţi găseşti "consoarta" şi eşti alături de ea "pînă la bătrîneţe", se întîmplă că tu ai căzut într-un fel de Ego ... şi nu doreşti să ieşi din el - confortul distruge o eventualitate de experienţă nouă. (asta deja intrîm în heidegger şi existenţialism). Pînă la urmă noi toţi suntem şi ne ducem fiinţarea în experienţă, chestia că se "trăieşte" cînd ego-ul nimereşte într-o experienţă nouă - asta e smacul

eu cred că din cauza dedublărilor și triplărilor, la urma urmei înzecirilor de euri ființa umană-i așa de prăpădită. Posedăm zeci de euri de-astea (modusuri heideggeriene), și în fiecare situație suntem alții. La univer eu-s student, vin acasă-s copkilu părinților, plec la repetiție sunt muzician, ies cu prietena sunt prieten, ies cu un cer de prieteni sunt într-un fel, în altul - altfel, și nicidecum nu e fățărnicie. Noi alegem cum să fim, cum să ne comportăm, ce atitudini să avem în raport cu oamenii, și de obicei raportul fiind diferit, ești și tu diferit. DE unde vine diferența: din faptul că unul din cercul de prieteni este mai guraliv și eu tac, din cauza că statul social al profesorului mă crează pe mine ca student, din cauza complexelor, prejudecăților, convingerilor etc etc. Și cum într-un final să-i vezi pe toți ”în esența” ca să fii și tu unitar ca acțiune și comportament, cum să scoți fenomenul îmbrăcat pe alții pus tot de tine?

Unui ego i se asociaza o configuratie clara, formata din oameni aranjati intr-un fel anume , definit.Unui alt ego i se asociaza o alta..etc..
dar e o nebunie acest sistem de gandire( ma refer la ideea de mom 0)...oamenii cauta acel moment 0 trecand dintr-un eu in altul,dintr-o confiiguratie a vietii lor in alta tocmai pentru ca sa aiba o experienta, de fiecare data aceeasi ...
Probabil ca avem zeci si sute de ego-uri in noi , dar sunt putine cele pe care le percepem cu adevarat..cele care conteaza...Si acel moment 0 presupun ca s-ar gasi la trecerea dintre doua asemenea ego-uri
dar atatea implicatii presupune acest lucru!

In primul rand presupune ideea de a fi liber; liber de orice om ,idee, fixatie;
Apoi presupune din start suferinta altor oameni-pentru ca sa poti pleca dintr-o " configuratie " ai nevoie de un cerc de oameni care sa iti tina constructia in picioare( fara un ego , o configuratie construita , acel mom 0 nu poate exista pentru ca trebuie sa existe 2 ego-uri definite-foarte bine definite- pentru ca acel 0 sa fie 0 si nu 0,1);
Ori ca sa existe cu adevarat acel moment 0 acei oameni trebuie sa mentina acea stabila in timp.Ori acea constructie exista si datorita existentei tale (impersonal vorbesc ), si atunci constructia pica automat...si apoi iarasi incepe de la onceput totul.Dar de ce ar mentine acea constructie penntru tine ? pentru ca oamenii cand stiu ca nu esti in jurul lor isi construiesc altfel viata decat atunci cand esti alaturi ( ma refer la ego-urile care conteaza ; alea putine sau depinde de om - la minesunt putine )
Ideea de moment 0 presupune totusi o libertate , o stare nepermisa avand in vedere ca practic apare cand te afli intre doua inchisori-practic te transferi dintr-o inchisoare in alta si acea calatorie cu autobusul si faptul ca vezi un copac pe fereastra ar presupune momentul 0.
Si apoi stau si ma intreb ...la ce bun sa cauti asa ceva ?Urmeaza o alta inchisoare doar, alte gratii...

- fuitociwcu ... dat u eşti bun , chiar mişto ai scris. Sunt de acord ... demult, cîndva, eu am avut o relaţie cu o fetişcană ... oarecum mă chinuiam cu dînsa şi în cele din urmă am rupt relaţia - ce de fain m-am simţit pentur un moment .... ce super a fost. ... parcă mi-a căzut o piatră de pe umeri ... trăiască libertatea !!!, după care s-a început cu o altă F .... şi iarăşi încarcerat: - unde te duci? de ce te duci? de ce nu stai lîngă mine? .etc... Aşa este ... noi gustă din libertate pentru foarte puţin timp, e ca o submarină care mult timp a stat sub apă, respirînd cu acelaşi aer vechi de cîteva luni şi în sfărşit ea se ridică, se deschide "porţile" şi intră o boare de aer curat, aducînd cu sine plăcerea existenţei. Aşa e şi cu punctul 0 ... noi avem nevoie de el - chestia-i că esenţa lui, poate că greşesc sau nu, însă el este neobservat - el nu poate fi văzut cu ochii simpli, gustat cu gura ... nu ... el există doar ca trecut sau viitor, însă niciodată ca prezent - noi , se pare, că nu avem posibilitatea să-l trăim, nu avem instrumentele necesare, instrumentele presupun spaţietate, întindere, şi ţin de o încăpere sau altă încăpere, dar punctul 0 el este trecere, traversare, dinamică. Din punct de vedere Heraclitic, atunci cînd noi spunem "această masă este" deja vorbim prostii, spunem minciuni, căci "această masă" presupune trecut, fiindcă "această masă"1 şi "această masă"2 (distanţă dintr-o miime de secundă, în general nu poate fi măsurabil) este deosebită. Ca să vorbim despre existenţă noi trebuie să o oprim, să o priponim cu vre-un termen, concept, sau temporalitate. Astfel principiul identităţii logice nu este valabil cînd ne raportăm la dimensiunea heraclitică (panda rei - totul curge). nu putem să prindem cursivitatea, dar veşnic ne atingem de ea. Poate că "momentul 0" nu ţine de perimetrul FIinţei (parmenidice), ci de fiinţa Heraclitică. Mda .... unde m-a adus "improvizaţia" .... mersi fuitociwcu

Cu placere!Insa nu stiu daca ceea ce am scris a avut efectul asta sau/si lansarea revistei care arata si e facuta frumos.

Ai nevoie , cred, de o stare , in care poti sesiza diferenta dintre masa1 si masa 2 , care , teoretic , printr-un "butterfly effect" ar modifica configuratia , egoul dini momentul corespunzator masei 1 intr-unul corespunzator masei 2 .Probabil d'aia lumea se drogheaza iar faptul ca oamenii isi construiesc mai multe ego-uri are ca rezultat final eliberarea unor mediatori neurologici specifici-cred ca se poate gasi acest spectru cu mare precizie;e mai sanatos totusi sa iti construiesti ego-rui decat sa folosesti droguri ( din cauza efectelor adversve pe care le pot produce-dar, atentie nu vb de dependenta).
Spuneam ca nu vb de dependenta pentru ca si construirea mai mulor ego-uri creaza dependenta .E de fapt un drog , si lipsa lui duce la fenomene de craving clasice-chiar si vegetative- insomnii, bate inima repede etc.Omul nu este linistit decat daca are acea stare de trecere , de definirea a propriei persoane intr-o instabilitate;
Ce viata frumoasa e cea in care exista o capacitate de a vedea diferenta de masa dintr-o clipa in alta(cum spunea iluminator); trebuie ca omul sa isi ascute simturile;probabil in cautarea asta se afla calugarii, numai ca ei vor sa evadeze definitiv, nu vor doar un copac; vor tot Amazonul;
si dupa te gandesti -how cool is to be a monk ?