Demoni din interiorul nostru

Pot să încep cu marele Kant: Fiinţa umană este activă, ea rupe din realitate ceea ce poate să rupă. Obiectele, fenomenele apar datorită percepţiei, pe cînd aranjarea lor în sfera raţională este determinată de către inteligenţă (prin categoriile sale, cele mai importante sunt cauzalitatea şi substanţialitatea). O introducere mai mult filosofică decît psihologică, totuşi aş dori să ajung la nişte elemente de "bien sentar" (de a te simţi bine ... spaniolă) al spiritului uman.

Depresia - o realtiate dură, sumbră şi nemiloasă. Efectul ei este dreastic asupra personalităţii umane, puţin spus: "ea incomodează", ci distruge treptat voinţa, motivaţia şi capacitatea omului de a fi viabil. Cum apare depresia?, cum evoluează? - e o chestie mai mult psihologică şi sunt prea multe cărţi, articole ca să mai mimez unul. Mă interesează doar legătura între sfera emoţională şi cea cognitivă. Atunci cînd persoana a "înşfăcat" depresia (ca un virus), ar semnifica, la sfera cognitivă, apariţia unui nucleu care se numeşte "gîndire negativă". Desigu că gîndirea negatică, critică este foarte bună, însă atunci cînd este constructivă, dar mai e şi o gîndire critică ne-constructivă. (Diferenţa între constructivă şi neconstructivă e că atunci cînd se analizează un "obiect" se remarcă doar partea negativă - mă refer la cea neconstructivă, pe cînd la cea constructivă se accentuează şi partea pozitivă a "obiectului" [un Ying şi Yang - în bine este un piculeţ de rău şi în rău este un piculeţ de bine]). Deci apare un "demon" în interiorul omului, care orbeşte pozitivitatea acţiunilor subiectului.

Cum funcţionează acest mecanism maleifc? Repetarea exagerată a negaţiei: Nu e corect, nu e bine, nu e frumos, nu pot, nu sunt de acord, nu ştiu, nu e real, nu e ...... etc.etc.etc. Tu eşti de acord că viaţa se merită a fi trăit? - Nu sunt de acord!; atunci ea nu merită a fi trăită - "Nici de asta nu sunt deacord"; "Dacă nici nu merită a fi trăită, nici că trebuie să fie trăită, atunci ce propuneţi în schimb? "NU ŞTIU"!!!! Şi gata s-a terminat cu logica . Imaginaţivă cînd la maşină se blochează frîna: vrei să mergi, şi chiar poate că te-ai pornit însă frîna te ţine, chiar şi atunci cînd ai nevoie să fii undeva urgent - frîna te încurcă!!!!!

Aceşti demoni absorb din spaţiu doar ceea ce este negativ, doar elementele nocive, doar argumentările contra. Înainte de a începe o activitate, demonul apare cu sistemul său şi pune pe cîntarul "de-a-nu-fi" tone de argumente şi motive, în scurt timp subiectul se blocheză şi se înăduşă de surplusul de negaţie - e chiar foarte straşnic !!!!!! I-mi place cum grecii vedea Fiinţa şi sensul omului - "Mens sana in corpore sana". Dacă mintea este non-sana, nu poate să genereze un "corpore sana". La nivel somatic acest "demon" este bestial: perturbează somnul, absoarbe din tonus vital, omul simte slăbiciune, "impotenţă", lipsa energiei, apatie şi moleşeală.

Cum se poate să scapi de acest demon? - la nivel de filosofie?

La orientali exista un sistem foarte bine pus la punct unde asociaza emotii negative ( asociate si depresiei) unei boli. De ex: lipsa de incredere in oameni duce la miopie etc.( si sunt foarte multe , nu imi amintesc exact altele ca am rasfoit cartea fugitiv).
Si totusi Iluminator, acel ghem de emotii negative cum poate fi spart, desfacut ?Pentru acel om depresiv, este nevoie de o forta interioara extraordinara care , cu siguranta depaseste puterea lui deja sleita de orice fel de forta .De unde sa o ia ? Sa se roage ? sa o cerseasca altora? (printr-un "transfer de vointa ",care, cred eu ,se intampla intre oameni des) .Care este solutia? Un om depresiv e un om sleit, batran emotional, si are nevoie de ajutor ca un batran .

Pericolul unui om asa este si ca prea putini oameni( chiar nimeni) coboara atat de profund pentru a avea o intlnire "adevarata" cu acel depresiv .Deci , depresivii mai sunt si damnati la singuratate.

Ei, aici apar problemele pentru ca un om , daca e redus la propria persoana e pus in fata unui monstru pe care nu stie/ are cum sa-l doboare.Un monstru de care a fugit toata viata...Din punctul meu de vedere este una dintre cele mai grele experiente pe care le poate trai cineva...Stiu ca s-a mai spus pe forum ca(pauza) cunoasterea de sine presupune si cunoasterea altor oameni, si ca nu te poti cunoaste decat in cadrul unui echilibru .Un depresiv nu are sansa acelui echilibru, pentru ca e prea pietrificat , eprea inichis si , in felul acesta izolat schimburilor emotioanle cu alti oameni care ne fac atat de bine, care ne dau bucuria de a trai .

Si intrebarea ramane...care e solutia ?