Singurătate

În căutare continuă a singurătății printre mulțimile ce ne mănâncă clipele de meditație și comunicare cu sine...

Cum?
În ce mod?
Pentru ce?

Exista un raport dintre calitatea fiintei tale si cantitatea multimi. Atunci cind calitatea de spirit interioare este una mediocra, atunci ea cauta sa se implineasca prin cantitate recurcind si apelind la multime, la mase, la turma, in petreceri si bancheturi. Omul ce detine o vasta cultura si o cultivare spirituala calitativa, pentru el, binele suprem este singuratatea. Calitatea presupune determinativul de autosuficienta...
Canitatea (multimea) si calitatea (spiritul) se afla intr-o anumita tensiune, anumea cind cea din urma este in crestere si atunci ea nu poate suporta pur si simplu mediocritatea si vulgaritatea masei...

Imi place ce scrii, steph, si ideea asta am intilnit-o si in minunata cartea cu "Aforisme Asupra Intelepciunii in Viata" a lui Arthur Schopenhauer, pe care apropo o recomand neaparat tuturor celor care-si cauta singuratatea.

Nu stiu cit de singur putem sa fim ... i-mi pare ca singuratatea este un mit ... un dincolo de fiinta. Pina la urma singuratate isi are ontologia sa: cu anumite trairi, re-trairi, sentimente chiar si locuri ... v-ati gaindit vreo data ca locul poate sa creeze stari de singuratate? sau anumite muzici? Pina la urma aceasta forma de fiintare mi se pare a fi mai mult o constructa, ca si iubirea romanitica (dureaza cel mult 2-3 ani si-i o forma mai speciala de " intoxicatie" - atunci cind persoana nu poate evalua adecvat realitatea sa). Nu putem sa fim absolut singuri, chiar si in tine, de exemplu psihanalitic (de tenta Jung-iana) exista mai multe eu-ri, chiar daca esti singur - oare nu descuti si te jalui la altcineva, doar ca se afla in interiorul tau ... nimi mai mult. de a fi singu este mai mult ceva nirvanic...

Da sorn, ai zis o chestie demna de revelatie...Da tocmai acest spectacol interior il numim noi singuratate. Avind o lume interesanta in interiorul nostru, suntem chemati sa ne extrovertim si sa ne abatem de la ea, desi e cea mai interesanta.Cred ca cei carora le curg mucii pentru singuratate, asta cauta : spectacolul interior; iar cauzele ar fi mai multe.Nu?

Stii Cornel ... sa zicem ca este spectacol, mmmm.... da, faptul curios este cortina si ceea ce se intimpla de dupa ea. am avut o serie de trairi destul de interesante, nu stiu dar le-am captat in atentia mea. Cind esti singur ... apare o dorinta nebuna de a fi cu cineva, macar sa-i sesizezi umbra, sa fii atit de singur incit sa-ti miroase a singuratate, sa vezi singuratatea. totusi are si ceva pozitiv in ea - te joci de-a sperantele, apar poftele de viata, re-intelegi importanta oamenilor. Si in acelasi timp daca esti prea mult cu cineva o duci lipsa - pina la urma este un travaliu. NU pot sa-i refuz existenta si totodata inteleg ca ceva dincolo de existenta. Cind intri in starea acea de singuratate esti parca prins in usa (cel putin asa, hiper-metaforic, incerc s-o depistez). Apropo inca ceva fenomenul de Robenzonada in Megapolisuri - oamenii sunt atit de aproape unii de altii incit, datorita distantelor prea mici, paradoxal chiar, insa nu poti sa-i observi pe cei care te inconjoara, si chiar pe tine.

........... încă nicicând n-am întâlnit femeia de la care să fi dorit să am copii , decât femeia-aceasta , pe care o iu¬besc: căci ah! eu te iubesc , eternitate !

Nietzsche

Am dat cu ochii pe undeva pe-aici de o mentiune dihotmoica a singuratatii. Cica singuratatea ar fi determinata in cea mai mare masura de spatiul ontologic si nu atit de subiect. Poate eram de-acord cu aceasta opinie daca nu aveam experienta luptei cu singuratatea din interior. Parerea mea este ca indiferent de spatiul existential care reprezinta la fel un factor major de generare a singuratatii(nu infirm), lupta se duce totusi in interiorul subiectului. Ceea ce eu vad si ceea ce face parte din cimpul meu existential poate da nastere unei singuratati profunde dar trebuie sa tinem cont de faptul ca ontologicul este o interpretare a subiectului. Aceasta intepretare trage o cortina intre existenta si subiect , il divizeaza de ceea ce este el in sine. Subiectul nu exista in afara existentei(propria sa nascocire) si existenta nu exista in afara subiectului. Singuratea este generata de aceasta separare, de aceasta cortina provizorie(o imaginatie a subiectului). Totul se petrece in interiorul nostru factorii externi fiind doar mici catalizatori de impresii. Singuratatea este un produs al proprii noastre minti , ea este o "definitie" a locului meu in spatiul existential( SINGUR) . Ontologicul e doar faza initiala, e doar un amplificator de radiatii pe care subiectul le definesti din perspectiva propriilor trairi ,emotii ce ii seteaza singuratatea. Ideea generala: Singuratea e o suma de emotii venite din spatiul ontologic prelucrate si exteriorizate de mine, eu sint singuratatea, potentiatorul unei creatii ex-nihilo ( O intocmire vicioasa a mintii mele).
Ea e chiar un specatol cum spunea cornel dar oare cine e regizorul? CREERUL (Falsul ispititor)