Cum îl „visez” pe Borhes

Azi am aflat că este ziua de naştere a lui Borhes. Nu ştiu de cunoaşteţi acest nume, însă pentru mine el este foarte apropiat. L-am lecturat demult, ani şi ani în urmă, însă mă reîntorc des în lumea sa. O lume personală, inconfundabilă de la punctuaţie pînă la povestiri şi esee, din primele fraze poţi înţelege că este un scriitor alegoric şi mitic (aproape de spiritul român). Frumuseţea sa se decupează nu doar în lecturarea tip lineară (de la început, prin mijloc spre sfîrşit) ci mai mult mozaică (poţi lectura pe fragmente) sau fenomenologică (să sapi în semnficaţia fiecărui simbol, scenă , chair şi literă ... lecturaţi „El aleph”). El şi-a creat cosmosul său – Borhes.
Nu l-am citit tot, chiar şi de l-aş fi citit, tot în TOT nu se va putea cuprinde, chiar şi dacă el ar fi să stea în faţa ta, atunci cînd îl lecturezi, explicînd „cum stau lucrurile”, tot nu va fi suficient, la un moment dat textul trăieşte cu viaţa sa, în distanţă de autor. Această desprindere între text şi autor se manifestă doar în situaţiile unor autori imenşi. De aceea nu voi putea să scriu despre TOT Borhesul, ci un pic despre un text de-al său – Everything and Nothing, cuprinde doar o pagină.
Această celulă textuală este o cheie către lume, către om, către mine. Cum va zice Admin din punctul de vedere sinergetic: fiecare părticică dintr-un mega sistem cuprinde în sine tot sistemul şi în general acea părticică şi ea la rîndu-i este un mega sistem, permanent în schimbare, în interacţiune, în moarte sau în devenire, un cuant, un patern care e atît de sensibil încît se modifică doar la o prezenţă neintenţionată a unui claxon de afară. De aceea reflecţia mea asupra-i este condiţionată şi de temperatura camerei unde mă aflu.
Undeva locuieşte un Nimeni care visa despre nimic ... A încercat cu lumea să vorbeacă despre nimic (despre pustiul său) şi în scurt timp a înţeles că un se merită şi în concluzie a ajuns la o idee că nu trebuie să se deosebească cu nimic de ceilalţi. A studiat, ca o formă de refugiu, limba latină şi greacă, citea cărţi. Nimerind în Londra el a îndeletnicit o meserie de a juca pe cineva, deaorece el însuşi era Nimeni. A compus piese de teatru. După 20 de ani, în urma unei crize de plictis şi-a vîndut teatrul său şi a început să se ocupe cu economia. În cele din urmă el a murit şi ... (pentru a fi cît mai aproape de filosofie consider că e mai bine să pun ultimul fragment):
История добавляет, что накануне или после смерти он предстал перед Господом и обратился к нему со словами: - Я, бывший всуе столькими людьми, хочу стать одним - Собой.
И глаз Творца ответил ему из бури: - Я тоже не я: я выдумал этот мир, как ты свои созданья, Шекспир мой, и один из признаков моего сна - ты, подобный мне, который суть Все и Ничего. (http://lib.ru/BORHES/kniga.txt)
Atunci toate grijile noastre, tragediile, neplăcerile, eşecurile, speranţele nerealizate, dezamăgirile, răul, nefericirea, incomoditatea, amoţii negative ... sunt vise. Fiecare din noi este creatorul lumii sale şi în acelaşi timp îl creăm pe creatorul nostru (care este investit cu „drept” de a ne crea pe noi şi tot ce ne înconjoară) – un cerc hermeneutic nu?
PS am încercat pe alocuri să notez numele lui Borhes, şi pe alte alocuri am făcut şi filosofie. Pentru a-l hermeneutiza pe Borhes e nevoie (din perspectiva „visului meu”) să ai ceva idee în sistemul ebraic de idei. Sau o minte a unui cineva ... nu cum eu - un Nimeni