"Kub v kubike" sau Eu în eu

Înainte de a începe o nouă temă, mă oblig să gîndesc destul de mult .... pentru mine asta ar semnifica o fresponsabilitate faţă de mine şi de ceilalţi. Totuşi o temă, ar fi, o problemă ce mă interesează nu doar aruncată în vid, ci şi un fel de a te spune - ideile se nasc în interiorul nostru, odată scoase avem responsabilitate. Nu în van se spune "ideile se nasc" precum a naşte un copil.
Consilierea filosofică este un domeniu nou, care ... bla-bla-bla ... . Aş dori să deschid o temă de Eu în Eu. Eu-l 1 şi eu-l 2.
--- E1 - este acel Eu care nu se poate manifest ... de exemplu în anumite situaţii noi am procedat în felul X şi nu în felul Y, chiar şi atunci tu conştientizezi acest fapt, însă din anumite motive nu faci aşa cu doreşti să faci. Eu1 generează faptul de a doriă să fii şi nu cel care te concepi că eşti. Adesea noi ştim că suntem alţii, că poate avem anumite resurse pe care, dn anumit blocaje nu le putem scoate şi înainta către existenţă. Eu 1 este acel eu supra căruia noi visăm, medităm, avem plăcerea să fim mai mult în reverie.
--- Eu2 - el este multmai mult social, este încărcat cu realitate, este de fap acel comportament, acea simţire cu care participăm la soluţionarea problemelor, situaţiilor etc.
E1 se află în interirul la E2, mai mult decît atît observ că E2 îl ţinea, îl poate ţine destul de dur, însă în formele de relaxare, în situaţiile cînd omul "este în joacă" cu sine însuşi, care se face în intimitate, atunci este circumstanţa propice de a-l capta, de a-l simţi manifestarea sa. Adesea noi avem conflicte între ei, pot fi destul de radicale. Dacă E2 ţine cont de a anumită dinamică de viaţă, este mai mult o formă de "strategie de viaţă" (poate fi încărcat cu diverse mecanisme de supraveţuire, de la minciună, pînă la anumite principi), atunci E1 este o direcţie de viitor, este ceva care vrea să devină. Iată de exemplu o manifestare: Adesea ori noi spunem că "de mîne mai mult nu am să fac, nu am să procedez în felul, sau că voi începe altfel să trăiesc, sau că nu sunt mulţumit de mine etc." - însă cînd nemijlocit ajunge ziua de mîne, noi procedăm exact cu am procedat ieri. Embele Eu-ri sunt nişte construcţii, fiecare din ei au diverse "variante" sau complexe de plusuri şi minusuri, procedee reuşite de viaţă altele nu. este cert că nu e chiar atît de uşor şi simplu să treci de la un Eu la ale Eu, e complicat - consilierea filosofică poate fi orientată către realizrea acestei posibilităţi. E mai mult un drum către realizare. Ce părere aveţi despre cele scrise mai sus? poate aveţi nişte cărţi cu un conţinut similar?

E1 suntem defapt noi, E2 este unul artificial si nu ne apartine.
E1 este cum noi dorim sa fim, E2 cum societatea doreste ca tu sa fii.
E1 din mine doreste sa mearga intr-o camasa botzita pe strada, pentru a ma simti liber, E2 - eul societatii - nu doreste sa ma vada in halul acesta, atunci eu renunt la mine si imprac Eul societatii... Singur acasa sunt E1, in societate E2...
Dar aceasta suna destul de ingrozitor, noi ne manifestam mai putin ca noi, uneori ba chiar deloc, dar actioniam cum noi gindim ca doreste sa ne vada societate... Atunci cind aleg X in loc de Y asa cum doreste E1, atunci aceasta decizie este luata absolut dependent de contextul societatii... Chiar si atunci cind aceasa este in favoarea mea... Un contract de 10000$, aleg decizia X, pentru a convinge partenerul social, pentru a cistiga contractul, cu toate ca decizia X, ma sufoca, as fi dorit Y, dar din asta ma alegeam cu 1$.
Defapt pe linga E1 poate mai exista inca o multime de Euri - E1+n, unul tine de vise, altul de idealuri, altul contra'idealuri, mai pragmatic, mai imanent etc. toate acesta incearca intr-un anumit fel sa mobilizeze, sa-i redea o anumita forma lui E1...
Dar stau si ma gindesc de faptul, ca daca eu doresc punctul X, acesta reprezinta un Eu? Mai curind aceasta v-a deveni EU, atunci cind aceasta dorinta va trece in actiune... hmmm... tot la Heiddeger ajungem... "Eu sunt ceea ce sunt", nu ceea ce doresc sau ceea ce gindesc....

Defapt "eu in eu - E1 si E2" este similara cu structura sistemului psihic lui Freud... in special elemntele Eu si Supraeu si cenzura creata.. Asa am inteles din cele de mai sus...

Interesant subiect!! .. intr-adevar, consider ca odata ce omul (initzial E1!, modul sau firesc de a fi, natural) iese din casa (paraseshte "apele sale", atmosfera ce a devenit nemijlocit o parte inalienabila lui), el imediat devine E2. Adica inconstient, kiar si CEL MAI sincer si binevoitor om pe lume, nimerind intr-o oarecare societate, grup de oameni (cit de mic acesta nu ar fi), apeleaza la o masca de rezerva, la acel E2...care nu este altceva decat imunitatea fatza de aceeashi societate despre care vorbim. Doar imbracand aceasta masca el se simte socializat si integrat, respectiv- protejat. Acest E2 ar fi si o auto-"cenzura")) si "ramochka" marginalizatoare pentru E1, incat sa-i aminteasca omului ca el nu este singur, ca nu raspunde doar de sine, si ca se afla in dependentza reciproca cu alti indivizi, si ca trebuie sa aiba comportament si un set de actiuni respectiv...ca ii este impusa o limita.
E1 nu intotdeauna este impacat cu gindul con-vietzuirii cu un alt Eu, insa nu pune niciodata la dubii necesitatea acestei co-relatzii...

Este aşa un domeniu socio-uman care se numeşte psihlogia. Păi, acolo este o problemuţă destul de interesantă - Conflict intrapersonal. Cu alte cuvinte în interiorul nostru există disensiuni ce provoacă anxietăţi, care defe nu sunt plăcute pentru om. Sunt chiar cărţi ample despre acest tip de conflict. Însă cam totul se rezumă la faptul că una fără alta nu prea poate să existe: să se manifeste doar Eu1 sau Eu2 - ei se condiţionează. Dacă în luptă cîştigă unu ... atunci pierde altul, atunci ce trebuie să se facă? - Să se armonizeze, disensiuni şi descrepanţe vor fi mereu, însă ele nu trebuie să ajungă la radicalisme. Ar fi bine ca ele să se împace - să se primească unul pe altul, să accepţi că tu eşti aşa cum eşti (Cum susţinea Cozmescu Alex în discuţiile sale) - e o chestie bună.
În maniera existenţei, ana a spus "ramocikî", este de fapt o închisoare, cum trebu să trăim? şi aici Sartre este bestial: "Să trăieşti, conştiientizînd că eşti judecat să fii, ca un Sisif, care rostogoleşte piatra şi el ştie că nu va putea să o plaseze pe vîrsul muntelul, totdeauna se va rostogoli, şi înţelegînd asta el în fiecare zi, ca un deţinut, împinge la deal piatra" (cam aşa ceva ... nu-mi aduc exact aminte cuvintele ... şi plus la toate nu demult m-am trezit )
Filosofia chineză pledează pentru echilibru între yini şi yani (nu se scrie aşa) dacă domină unu nu e bine, dacă domină altul, tot nu e bine, e nevoie de stabilitate şi atunci totul va fi bine. Aciastă manieră de vedea lupta interioară este practic antipodă cu ceea ce se concepe în occident. Occidnetul cere, solicită, provoacă această luptă. Pe de o parte el cere să fii în "rămcuţe" fă ceea ce trebuiie să faci, pe de altă parte şopteşte prin publicitate, prin revoluţii, prin filme şi cărţi - fii altceva decît "trebuie". omul occidentului este omul conflictului ... genial a scris o carte K. Horney "Omul neurozat" (nu se întitulează tocmai aşa), în care scrie că civilizaţia occidentală crează oameni neurozaţi, care se chinuie, care nu trăieşc în împăcare cu sine etc. În acelaşi context de temă vine şi Serj Moscovici care spune "Psihologia socială studiază conflictul între om şi societate, un conflict care îl consumă, care îl ţine mereu în suspans, mereu nu-şi găseşte locul său ... acei care studiază psihologia socială acei vor deveni zei" (nu este citat - însă o idee din cartea sa Psihologia socială sau maşina de fabricat zei)

În sistemul de referinţă Eu1 versus Eu 2. Putem să conceptualizăm cîteva poziţii explicative. Pe de o parte Eu1 este o zonă a lui Eu 2, dacă ne uităm în contextul psihologiei sociale: Eu1 este o oglindă irealizată a lui Eu 2, ceea ce denotă faptul că şi Eu 1 este o creaţie socială, un Eu care să răspundă de „ce vreau să fac dacă aş putea”, care-i tot proiectat de către universul socio-cultural. Din punct de vedere psihnalizei, dat fiind faptul că avem ami multe şcoli, poate că mai mult mă apropii de cea junghiană. Deci Eu1 este o investire, o locaţie a unei sume de vise şi dorinţe nerealizate, chiar şi dacă Eu 1 la un moment dat va putea să existe primordial, să pună în epoche, în paranteze Eu 2, adesea se întîmplă atunci se izarmonizează, făcîndu-se propice existenţa în coflict a mai multor Eu-ri paralel, ceea ce pur şi simplu se va numi personalitate multiplă.
O personalitate aflată în imperfecţiune, dizasamblată, insuficient plină pentru a supraveţui. La nivel moderat de conflict înre ele, face posibilă o supraveţuire a personalităţii, căci, din punctul de vedere junghian, noi oricum suntem multipli şi aîn anumite situaţii Eu 2 poate să-l salveze tot sistemul de personaltate, cu totalitatea de multitudini de Eu-ri ale sale. Păi atunci, se cere o între bare: „Cum să trăim?”, simplu şi nu chiar, este nevoie de accesare a mecanismului de individuaţie: să colectăm Eu-rile, inclusiv şi doritul Eu1, să le primim, să realizăm scopul vieţii noastre – să strîngem mozaicul existenţelor noastre. Daor atunci se face o împlinire, o devenire a cunoaşterii de sine, cu cît mai multe eu-ri ai primit, ai integrat, cu atît puterea ta asupra-ţi este mai mare şi cu atît te înalţi în sistemul de evoluţie (înţeleg că, oarecum plutesc pe lîngă insula personalismului).
Şi ideea prinicpe: cu cît evoluţionezi cu atît înţelegi mi profund realitatea: somportamentul altor oameni în situaţii, pe care te făcea să te deranjeze, acum nu fiindă înţelegi că ei sunt buni, şi astfel de comportament ca minciuna, laşitatea, superficialitatea de fapt ascunde elemente din strategiile supraveţuirii („eu îi iert, fiindcă înţeleg că Ei nu o fac, ci o parte din ei, şi nu înţeleg ce fac  - în cele din urmă eu mă simt non-lovit de ei, deci mai calm şi „fără giji” – nirvana.)
De fapt cele scrise mai sus ar semnifica doar introducere într-o idee: Eu 1 este un symbol. O parte din el este în ascundere, este metafizică, o altă parte este construit în sistemele de referinţă socio-culturale. Într-un limbaj mai eshatologic: Eu 1 este un înger care-i căzut pe pămînt şi cu o posibilitate de „a salva lumea şi în primul rînd pe tine însuţi”, în acelaşi timp, căzînd pe pămînt a uitat limba îngeresască şi căile de mîntuire – el doreşte ceva însă nu ştie cum să zică, şi unde s-o ia (ca sens,ca direcţie), astfel utilizează greşti limbajul pentru a se exprima: în loc de mîntuire, noi spunem: „vreu să fiu mai inteligent, mai descătuşat, mai slab sau mai durduliu, să am mai mulţi bani, putere sau note mai mari etc.”
În argumentare la ceea ce s-a scris mai sus, aş dori să afirm că chiar şi dacă la un moment dat unui om simplu îi vei da mulţi bani, el nu o să ştie ce să facă cu dînşii. (A fost o emisiune la ruşi depsre oamenii care au cîştigat la loto sume imense, şi pînă la urmă s-a constatat că ei nu ştiau ce să facă cu ei. Un caz mai special are atunci cînd „norocosul” avînd milioane de ruble continua să vîndă la piaţă fără ca să se atingă de banii depuşi în bancă).
Faptul că Eu 1 trezeşte un mister, un ceva care este dincolo de viaţa cotidiană, un ceva care ne face să fim metafizici, care prin visare, prin reverie (la mulţi este un opiu) noi îl depunem în viaţă: Eu ca superman înfrunt toate problemele ce sunt cu imposibilitate de rezolvare. Chiar şi atunci cînd privim o peliculă, lecturăm o carte, sau asistăm la o povestire a unui caz interesant spus de vecinul meu de existenţă, ce facem? - ne transpunem în pielea personajelor, şi avem plăcerea atunci cînd lor le reuşeşte – aceasta se numeşte transcendere în Eu 1. El nu poate să se manifeste în formă directă, aceasta ar reprezenta mîntuire curată, el poate fi folosit ca pe un simbol de cum ar trebui în anumite momente să te comporţi. În cele din urmă să sensibilizeze Eu 2 că există Eu 1 şi poate, în unele cazuri să stea de taifas cu el, să se înveţe cum, alternativ să fii tu însuţi-altul. Eu 1 este doar ca o posibilitate de a fi, însă nicidecum ca act. Dacă totuşi se va miza, se va forţa Eu1 în act – el moare. Subiectul va fi frustrat, dezaxat, dorind în cele din urmă reîntoarcerea în Eu 2, revenirea poate fi mult prejudiciată atît în sistemul axiomatic extern (socio-cultural), cît şi ce interior. Omul, prin tranvestire, poate încerca ca unele huiuri, erumperi să fie puse în joc, însă în acelaşi timp EU 1 se contopeşte cu Eu2, însă fără a-l cuceri.

Salutare!
Continui mai departe o „reverie”, de fapt un alt scenariu asupra aceasti teme. Mai bine luaţi ca o poveste, a un joc de cuvinte.
Deci Fiinţa este alcătuită, cum am spus mai sus, din mai multe fiinţări Eu-ri, sau aspecte ale unui eu Mare, generic, în ascundere prin excelenţă de ceea ce noi numim subiect uman. Eu 2 este acel eu al societăţii, solicitat de anturaj, plăsmuit pe parcursul existenţei unui om; în interiorul său are un Eu 1 care, la fel este o constructă, însă o constructă ce tinde spre fiinţare nu doar ca potenţialitate (în maniera aristotelică), ci ca actualitate [ca manifestare]. Nimic nu poate fi mai complicat atunci, mai dificil de a fi, cînd apare conflictul între Eu 2 (ceea ce cere de la mine să fiu) şi Eu 1 (cel care doresc într-o manieră sau alta să fiu), omul suferă: facei ceea ce nu doreşti să faci la momentul dat, eşti unde nu-ţi face bine să fii, mănînci ceea ce „trebuie” şi nu ceea ce vrea. Dacă Eu 1 ia prioritate – el cade în hedonism, se desfiinţează în realizarea sa, oamenii nu doresc să „semneze contracte” cu aceste Eu – el este prea instabil. Pe de altă parte Eu 1, dacă prevalează atunci omul îşi pierde dorinţa, motivaţia de a fi altceva decît el este şi de a fi într-o realativitate „mai mult” decît el este. Mi se pare, acum, ajuns prin dialectică, stabilindu-mă într-un mic stop, într-o virgulă şi copt, oarecum, de a o expune.
Eu 2 în rpincipu trebuie să deţine un Eu 1, fără de care nu ar putea să-şi ducă crucea fiinţării sale în plinătatea sa. Dinamicitatea societăţii face ca omul să privească în viitor mai mult decît în altă parte. El este pus într-o situaţie să fiinţeze mai mult în ziua de mîine decît în azi. Eu 2 el este negociatorul Fiinţei cu realitatea (cel puţin se aseamnănă u Ego-ul psihanalitic), el este responsabil de ceea ce se întîmplă azi, fiindă însă acutul de a exista reprezintă un risc. De aceea în manieră a filosofiei existenţei „exist” se metamorfizează în „a fi”. Pe de altă parte Eu 1 ţine de viitor, faptul că noi îl trăim în plăcere nu ar semnifica că anume el este esenţa a ceea ce trebuie să fie o personalitate, sau un oarecare drum spre ea, repet este o construcţie şi El. Dacă este o construcţie, atuncieste o imanenţă, deci o necesitate în „a.fi.liber.spre.eu1” şi atunci dacă noi avem plăcerea să ne apropie de eu este deteminată de Fiinţare, deci nu în ea constă libertatea ci determinarea (ceea ce Hegel ar fi numit-o libertate prin necesitate).
Eu 1 ar fi să formeze o sferă a personalităţii cu un specific al său şi în acelaşi timp Eu 2 vine printr-un model de exprimare. Astfel Eu0 [Eu zero](cum am semnalat mai sus în sinea, sau chiar sinele nostru generic, poate fi şi neutru deoarece plăcerea-non-plăcerea, fericirea-non-fericirea nu poate să fie decît în dihotomie, prin comparaţie cu ceea ce putea să fi fost şi între ceea ce este. Eu 0 este o constructă metafizică, ca o forţă, voinţă, impuls, energie etc. care pune, focusează sublimativ într-o anumită formă de a fi Eu 1 sau Eu2. (Desigur că utilizez formele de limbaj mai mult psihanalitic, forma de limbaj hidraulic). Atunci cînd Eu 1 este, Eu 2 moare (sau este privit în ascundere) şi viceversa. Aceasta o simţim mai mult atunci cînd ne pară rău de ceea ce am făcut, sau ne pare rău de ceea ce vom face. Eu0 este orb, el este dincolo de bine şi de rău, el nu se atinge nici de constructa Eu1 nici de constructa Eu2. El, la nivel logic, nu poate să nu fie deoarece nu ar fi posibilă săritura din Eu 1 în Eu 2.
Acum un mare P.S. – principala intenţie este de a mă juca „cu crearea a unui sistem antropologic” dacă doriţi să porniţi glume pe seama celor scrise, mă voi alătura vouă. Mersi anticipat.