Impresii after expedition ecoturistica II - Iluminator

Ţin să previn, mai întîi, că nu am făcut tot traseul preconizat (doar o treime - la 100 km). În primul rînd nu ne-am putut întîlni cu Admin, în a-l doilea rînd mi-am pierdut nobilul (ghinion ... de fapt cînd există o supra-epuizare se pierde capacitatea de a fi atent - funcţionezi mai mult ca o maşină automată). În fine al treilea moment, cel mai semnificativ, ceea ce m-a costat foarte mult a fost încălţămintea nepotrivită pentru astfel de distanţe - se cere una de calitate: o aderenţă bună cu pămîntul (nu patine cînd plouă), o fixaţie bună pe picior (în condiţiile cînd urci segmente de traseu complicat: pietre, margi prin arătură, prin pădure ai şansa să faci luxaţie) şi o amortizare bună (cînd mergi pe asfalt mult timp "se bate talpa piciorului"). Ma "ucis" cîte un pic din toate trei ... aşa că pe la Orhei - am zis GATA (mai mult la nivel raţional, cu sînge rece, decît emoţional). E totuşi o experienţă, nereuşită, însă e experienţă. Un piculeţ am atins starea de spirit pe care o ador, la care ţin mult, şi practic este una de nescris fiindcă-i prea neordinară şi specială A-FI-SINGUR-CU-TINE-ÎNSUŢI.

Salutare ...
De ce fac asta? – Iau rucsacul în spinare, harta şi plec în Codri, merg prin sate, dorm prin păduri, sau pe unde este putinţă să dormi, să mănînc terciuri cu nişte conserve etc...? Este prea vagă întrebarea ... Pribabil (ce mi se aruncă în primul rînd în gîndurile mele ca să mă recapăt pe mine însumi. Ca un fel de filosofie practică în continuitatea tezei socratice: Cunoaşte-te pe tine însuţi. În momentul cînd eu înghit distanţe, sar peste kilometri şi kilomtri, sunt atent la ritmul respiraţiei, la pulsul inimii (atunci cînd ai de urcat un deal mare), nimeresc într-o stare mai specială (este de nedescris), poate că tangenţionez chiar şi cu misticul, cînd te detaşezi de tine, în acel moment se reflectează asupra vieţii, problemelor, dilemelor, esenţelor, dorinţelor, speraţnelor, programelor etc. mult mai transparent şi mai global. E ca şi cum te-ai fi duce la un rentghen sau UZI şi-ţi vezi măruntaiele, oasele, te „vezi” pe tine ceea ce nu poţi să vezi cînd eşti încorsetat de ontologia umanului (atunci cînd eşti singur multe zile, sau contactezi cu oamenii doar la nivel de bună-ziua este una şi alta cînd eşti în mediul tău casnic: ecouri de probleme, reţele de relaţii, obligaţii şi bonusuri sociale, comunicare-comunicare şi iarăşi comunicare cu alteritatea ... cînd oare comunici cu tine? – nu ai posibilitatea).
În situaţie de solitudine apar foarte multe stări-de-a-fi neobişnuite... ca să înţelegeţi mai bine aş dori să fac un recurs la cele scrise anterior (undeva am notat mai bine şi mai pe lung ... însă nu mai ştiu unde) EU sau obiectele din jurul Eu-lui sunt nişte zone, fenomene în varianta kantiană, nişte ganglioni de idei, fraze, cuvinte care se uneşte într-un conglomerat de MASĂ, CASĂ, SOŢIE, EU – ontologie. EU este o distanţă, o ţesătură, unde are limite: ştiu despre mine că sunt aşa, că pot aşa, că simt aşa, că ... tot aşa – ceea ce ar reprezenta „lumea mea”. Eu mă întind ontologic din punctul A spre punctul B şi orice fenomen are întinderea sa) atunci cînd colaborăm cu cu alte întinderi noi respectăm limitele, îndeosebi cînd limita ta umană se mărgineşte cu o altă limită umană este cea mai pronunţată situaţie de Eu şi Tu: Eu cu ideile mele, cu lucrurile mele, cu scopurile mele şi tu la fel, Tu şi Eu ţinem la ele şi nu le amestecăm (imaginaţi-vă că cineva intră în casa ta, ia cană de pe masa ta şi bea apă din robinetul tău şi tot asta fără să-ţi spună ceva – aha .... te vei indigna nu? ... cum îndrăzneşte să-ţi încalce teritoriul lumii tale?), cînd eşti ieşit din astfel de graniţe, de ceilalţi din jur, la un moment dat începi să simţi un disconfort, pe de altă parte simţi o plăcere (mă refer la mine) din libertate.
Acum vă rog atenţie, fără ca să simţi presiunile exterioare începi să te dilaţi şi în acelaşi timp graniţele tale se diluează se fac mai transparente: nu mergi doar pe drum ... ci drumul începe să fie una cu tine, şi tu te mergi pe tine însuţi, sau prin tine însuţi, sau ..., Am poposit la Ţîpova pentru o zi, m-am plasat alături de un rîuleţ, stînd pe marginea lui, la un moment dat m-am transpus în rîu (este un proces de meditaţie yoghină ... de transpunere în animale, plante, obiecte chiar şi fenomene ... „nu descopăr America”! .. însă se întîmplă la mine neintenţionat) şi am început să curg – E o stare foarte neobişnuită. Pe un lan de fîn cosit între Tribujeni şi Susleni, am zărit o căprioară, ea se uita ţintă la mine, eu am rămas locului, ea a făcut două sărituri mici şi una mare spre direcţia mea după care s-a oprit şi m-a privit lung, aceeaşi manevră tot spre direcţia mea a făcut de vre-o 2-3 ori – Ea comunica cu mine !!!! Eu nu ştiam ce să fac ... pur şi simplu mirat mă uitam ... ea în cele din urmă a plecat – Iată o circumstanţă ... neobişnuită ... pînă acum în faţa ochilor „căprioara sare” ... a fost atît de neobişnuit .. încăt pe mine m-a aruncat în posibilitatea imposibilului. Ca o mini-concluzie – eu colecţionez astfel de circumstanţe, stări, idei ele mă fac să fiu mai mult, mai deschis, mai liabil, mai diferit şi în primul rînd mai distant de „problemele mele”, care l aun moment dat de exerciţie ţi se par atît de nesemnificative, mărunte şi exagerate, cu alte cuvinte „fleacuri” – parcă ai arunca nişte pietre de pe umerii tăi. O altă mini-concluzie – mă simt mai „uşor” atunci cînd revii, fiindcă îţelegi că ai apă, ceva de mîncat, undeva unde să dormi ce îţi mai trebuie? – restul sunt nişte variaţii la aceste mega-realităţi. Sincer ... cînd revin acasă, beau un chefir, chiar şi apă, mi se pare atît de exotic şi gustos ... re-descopăr oamenii apropiaţi: Mama, Soţia, Vecinii, Colegii etc. Pînă ce a fi mă opresc cam aici ... cu siguranţă voi continua