Extazul vieţii

Mă prindea adesea un gînd - cît de colmpexaţi noi suntem?! - suntem un ghem de complexe, care mai de care. Şi undeva în imaginaţia noastră, le dăm frîul, suntem zei în fantezii. Realitatea nu ne aparţine, ea este un veşnic compromis, unde-i compromis împlinire nu prea cred că poţi să obţii. Cum poţi oare să smulgi ţăruşul din pămînt şi să pleci, hoinărind prin lume, fără scop şi fără esenţe? e suficient, oare, că pentru preţul libertăţii, să-ţi retezi o mînă sau două?
Ceea ce consider acum e că: extazul vieţii nu poate avea orientare sau esenţă, ea pur şi simplu este. Nu poţi forţat să fii fericit, sau să-ţi pui un scop: "vreau să fiu fericit" nu cred că poţi ajunge prin filosofie, ea este un noumen, un lucru în sine, nu-l poţi localiza. Apropo interesantă viziune are psihanaliza clasică fericirea este atunci cînd omul nu vrea nimic!!! Cînd el nu este trezit de pulsiuni !!! (interesantă intersecţie cu buddhismul) ...
Apropo nimeni, din cei care mai scriu aici pe forrum, nu a "vorbit" nimic despre buddhism, orientalism - totuşi este o direcţie interesantă în filosofie (doar dacă putem să considerăm că este filosofie)

A smulge tarusul din pamint, inseama a te dezintegra in univers, sau a te contopi cu acesta, a fi un om universal, a fi Hitler si Maica Tereza in acelasi timp, a fi independent de scopuri si idealuri, prin urmare de dorinte... deci a fi Dumnezeu...
"Extazul vietii ineamna a nu-ti dori nimic" e o mica contradictie in actiune... Doresc sa ating extazul vietii, este o dorinta... Deci o dorinta de a obtine nedorinta... Bon sa zicem ca ai obtinut nedorinta... Dar nu poti sa uiti ca te afli in timp, iar aceasta nedorinta trebuie intretinuta in timp... Vine din nou dorinta de a mentine nedorinta... Deci este dorinta, deci este suferinta... Deci exstazul vietii nu poate exista... cel putin in conditii laice... Poate ca starea de nirvana e o stare a spatiala si atemporala... Dar trupul este aici si el miine se va trezi tot aici... Dar daca nu, adio fiinta umana... Ai zaletit nafsegda in brahman...
Extazul nu-l consider al nedorintei absolute, dar in pragul acestuia... caci atunci il mai poti simti in calitate de fiinta umana...
Esti om, si din momentul in care incepi sa te dezintegrezi in univers, cind te afli in procesul de universalizare a propiul eu, al ambandonului matricei proprii, in momentul in care scoti tarusul din pamint... in acel moment poti simti extazul vietii...
Din momentul in care ai scos tarusul, ai devenit Dumnezeu... Nu mai stiu daca mai poti vorbi de extaz... Dumnezeu se afla in extaz?

Nu ... Dumnezeu nu este în extaz el este extaz... (înţeleg că dacă noi vom deschide o discuţie de tipul ce este D-zeu ea se poate transforma într-o poveste fără sfîrşit, de aia lasă să treacă pe alături ideea de sus) Azi la lecţii am ajuns împreună cu studenţii, ad-hoc la nişte concluzii foarte frapante pentru mine chiar. Dacă te deschizi spre neunoscut ... atunci poţi pescui din hăul imprevizibilului nişte idei de 20 de kg, greu se scot la mal, adesea îţi scapă chiar înainte de a pune mîna, şi ieri totuşi am prins. Explicam cîte ceva din teoria self-ului şi la un moment dat, la faza de self interdependent versus dependent. (Pentru a fi clar self-ul interdependent e atunci cînd într-o culutră relaţiile interpersonale sunt apropiate, grupul primează asupra individului, individul face ce-i spune grupul şi deciziile se iau în consliu, însă în culturile cu self independent oamenii se află la distanţe colosale unul de altul, fiecare face ceea ce doreşte, individul primează asupra grupului, el singur îşi poartă responsabilitatea actelor sale ş.a.m.)
Conecsiunea cu realitatea se face în dependenţă de vîrstă: adolescenţii tind spre selful independent, însă cu vîrsta înţelegi că inter-dependent este mai optimal şi atunci m-am uitat la viaţa-mi DA ... este cam aşa ... doar că sunt stocat în adolescenţă, cîte o dată mă apucă adolescentul de gît şi începe să mă mistuie. Real sunt în Inter-dependent, înţeleg că nu pot face ceea ce-mi dictează pornirile, însă am o boare de vînt, de briz, din partea adolescenţei ... atunci mă cam chinui. Adolescentul umblă cu ţăruşul ici-colo, încearcă să-l vîre în existenţă, însă singur, după un timp oarecare, indecis, îl scoate. Odată ce l-ai înfipt şi "din neatenţie sau lene" l-ai ţinut mai mult decît trebuie, începe să-ţi încolţească cu alte cuvinte - începi să-ţi construieşti "o casă", metaforic zic, o lume "a ta" unde desigur că este şi un fotoliu special pe care stai şi te întizi leneş, cu burta mare şi grasă la soare - aici poate fi mormîntul tău. Undeva sus scrie "Aici este (nu există!!!) o bucată de carne cu nişte oase, un set de gînduri care miroase a ceva vechi" - şi ăsta-s eu (illuminator) În lumea asta mică a ta generezi nişte spori (copii) care vor încerca şi ei să-şi trăiască vîrîtu-l şi scosu-l ţăruşului.