Unamuno

Unamuno M., un nume care, din pîcate nu şi-a găsit locul de trai în discuţiile filosofice din Moldova. El este un filosof înţelept, o rară făptură în regnul filosofilor. Se întîmplă că filosofii fac filosofie şi mai puţin înţelepciune. Pentru mine înţelepciunea ar semnfica nişte sfaturi despre ce să faci?, cum să faci? unde să te duci? în lumea această bîntuită de incertitudine şi superficialitate.
Unamuno face continuitate a unei tradiţii foarte vechi în filosofie, se trage practic de la Socrate, zic eu, însă mai oficial de la Augustin, Pascal, Kierkegaard şi anume-i specifică maniera sa de a face filosofie - Confesiune. Confestiunea ar fi o scriere pentru cei singuri, care vor să înţeleagă doar lumea, niciîntr-un caz să o schimbe ci să o înţeleagă. Confesiunea este o şoaptă a unor gînduri ascunse cu cîteva-sprezece lăcăţi în hudiţele ascunse ale spiritului omului. Pentru a fi apt să deschizi textele confesionale eşti solicitat să-ţi pui raţiunea undeva în cui. Se confesionează doar oamenii care vor să fie curaţi. Astfel în lucrarea sa "Despre sentimentul tragic al vieţii" întîlnim teza că există anumiţi oameni care sunt tragici, tragici prin viziunea sa - ei înţeleg că viaţa presupune mai mult decît ceea ce este considerat a fi viaţa şi ei se chinuie şi nu înţeleg de ce? Viaţa pentru ei este o alergie, o bacterioză sunt incontinuu insatisfăcuţi, în primul rînd de ei înşişi. Şi cel mai straniu că anume ei sunt cei care caută adevărul. El nu prea este comod pentru filosofia existenţei ca Heidegger sau Sartre, sau Jaspers, el mai mult e undeva se află la începutul curentului dat: între Pascal şi Keikegaard.
Antropologia lui este mult prea firavă filosofiei raţionaliste şi sistematizatoare, el face mai multă lirică decît mulţi alţii, practic ai impresia că este un Pascal II. Vă aduceţi aminte de teza lui Pascal: Omul este o trestie, care se poate rupe uşor, însă recunoaşterea acestui fapt îl face să fie mare" (nu este citat, ci transmit doar ideea lui) şi uitaţi-vă la Unamuno: "omul din carne şi oase, cel care se naşte, suferă şi moare - mai ales moare - cel care mănîncă şi bea, şi se joacă, şi doarme, şi gîndeşte, şi iubeşte: omul care se vede şi pe care îl auzim, fratele, adevăratul frate" ---- frumos, nu? - E mai mult o poezie. Acel om firav, "frate" este net diferit de omul lui Aristotel (zoo politikon), homo kantian, homo economicus sau homo sapiens: biped, politic, social, economic, revoluţionar, cu paroxisme spre libertate şi adevăr. Omul de fapt este un non-om, fiindcă atunci cînd începem să-l analizăm, nu face decît o decapitare a sa, cu alte cuvinte îl lipsim de umanitate. Ce simpatic scrie în Despre sentimentul tragic al vieţii: "al nostru, este celălalt, cel din carne şi oase; eu, tu, cititorule, celălalt de mai încolo şi toţi cîţi călcăm pe acest pămînt." Această idee transcende ştiinţa, îndeosebi antropologia şi psihologia care este a priori o ştiinţă a clasamentelor, a comportamentelor, a legităţilor, a sistemelor psihopatologice etc. - omul este dincolo de examenul ştiinţific.
O altă idee este că toţi filosofii care fac filosofie, nu fac decît filsofia vis-a-vis de "carnea şi oasele sale" Kant nu a făcut, urmărind logica lui Unamuno, decît să vorbească despre sine, să se autoanalizeze, Fichte acelaşi lucru, problema lor e că Eu-l lor a uitat că ei sunt din "carne şi oase" şi au crezut că toţi sunt Fichte şi Kant. Atunci apare o neclaritate, cel puţin pentru mine, atunci cînd îl citesc pe Kant sau Marx, încerc să devin Marx sau Kant şi problema că îmi reuşeşte atunci cînd mă las de Mine. Dar ei nu au făcut decît o descriere a sa proprie, da, este interesantă, însă nu putem să considerăm ca e corect doar modelul lor de "a fi", sunt şi Eu Illuminator, sunt şi Eu Admin sunt şi Eu Ana, şi Eu Dumitru, Eu-Cristian etc. Şi mie mi-i interesant nu să discut doar cu Kant sau Hegel, ci cu Eu-Admin-Hegel sau Eu-Cristi-Kant asta e estenţial. Unamuno încearcă să ne indice faptul că Filosofii nu sunt nişte zei ci nişte Eu-ri cu probleme sale, cu fricile sale, cu "oasele şi carnea" sa şi să nu încercăm să trăim viaţa lor ci viaţa noastră. Desigur că ar fi cazul să ne uităm, prin comparaţie la ei, poate cîte ceva să luăm de la ei însă Eu să fiu Celălalt nu se cade.
Nu am încercat să fiu cît mai obiectiv cu Unamuno, scrierile sale m-au făcut să fiu mai curajos în arta Eu-ului meu. Am încercat să afirm un lucru azi 29 septembrie s-a născut Unamuno, un om "din carne şi oase" şi Eu, Iluminator, la fel un om "din carne şi oase" la un moment dat la un colţ de lume, am pomenit numele lui Unamuno.

Am impresia ca ma "indragostesc" de Unamuno. Mdaa, pare unul coborit pe pamint... Imbracat in "carne si oase"...
Am gasit si eu acu un fragment de el, foarte mishto scrie...
"„Un om nou, un om cu adevărat nou înseamnă reînnoirea tuturor oamenilor, căci şi-ar răscumpăra spiritul; un om nou înseamnă o treaptă mai sus – în greul urcuş al omenirii spre supraumanitate. Toate civilizaţiile servesc numai spre a produce culturi, iar culturile spre a produce oameni. Scopul civilizaţiei este să cultive oameni; omul este supremul produs al omenirii, faptul etern al istoriei. Ce frumos este să vezi apărând din ruinele unei civilizaţii un om nou! Murind, arborele îşi dă suprema sa sămânţă; se prăbuşeşte şi, putrezindu-i lemnul, el serveşte, împreună cu stratul de frunze uscate, drept mantie ce ţine de cald arborelui tânăr. Un om nou înseamnă o nouă civilizaţie (...)
Trebuie ajutată secreţia şi sprijinit procesul descompunerii; trebuie eliberată cultura de sub civilizaţia care o înăbuşe; trebuie rupt chistul care ţine în sclavie omul nou”.