O pălăvrăgeală filosofică

Demult nu m-am apropiat de Agora. Ce s-a întîmplat cu mine de ceva timp în umră, ceva care are legătură cu filosofia. În primul rînd mi-a fost destul de stranie reacţia mea la un eveniment. A murit o persoană de la mine din casă, am avut prilejul să trec pe alături cînd era „încă caldă”. Difuncta era culcată pe o bancă de fară, acoperită cu un şal, foarte micuţă (în comparaţie o întindere a fiinţei sale extra-largi. Ştiţi situaţia cînd vezi un om micuţ de statură, însă prin prezenţa, prin act face să ocupe un spaţiu mult mai mare decît o persoană „grasă” şi retrasă, practic invizibilă). Toţi ce stăteau afară plăngeau sau erau cu ochii în lacrimi, eu însă, nu simţeam nimic, nici o jale, la ce m-am gîndit „Nu şi ce de a murit, toţi vom muri, pentru ce ar trebui să te emoţionezi, e ceva foarte firesc”. Mai apoi mi-am adus aminte de Străinul a lui Camus. Practic aceeaşi situaţie: El nu simţea, nu a plîns la funerariile mamei sale şi oamenii l-au condamnat pentru asta (desigur că romanul este mult mai amplu şi mai complex) aşa şi eu „nu plîngeam”.
A doua situaţie mi s-a întîmplat în piaţa de la rîşcani. Eram cu soţia şi la un moment dat am zărit o bunicuţă, de fapt un fel de bunicuţă (o persoană de vîrsta a treia, care era foarte straniu îmbrăcată. Parcă totul era la locul său: halat, ciupici, basma, însă avea ceva străin – Privirea. Se uita la lume foarte straniu, mirată, pierdută, ceva greu de captat şi descris. Astfel de priviri sunt foarte rare, mai mult dincolo decît aici. În acelaşi timp am simţit şi o indiferenţă amestecată cu aroganţă parcă-ar zice „Eu demul nu sunt cu voi”. De la această situaţie am început să mă gîndesc la singurătatea oamenilor de vîrsta a treia, de la faptul că ei sunt mai mult morţi decît vii. Ocupaţia omului de vîrsta a treia – a aştepta să vină moartea!!! Pentru mine sună drastic ... Tinerii sau chiar adulţii (mă refer ndeosebi la mine) îi concep pe ei ca „oameni care nu sunt la locul lor” (îndeosebi cînd ei cer de pomană nişte „copeişi” – în această situaţie eu mă simt atît de umil, mie mi-i ruşine de mine şi de societatea în care exist – „Eu nu iubesc Moldova” atunci cînd îi întîlnesc pe drumurile Chişinăului şi care şchiopătînd merg cu mîna întinsă – ei nu au cu ce exista (chiar şi dacă cîndva au lucrat, au activat în aşa-zisul „comportament pro- social”). Însă la urmă prezenţa lor mă face să mă simt foarte vulnerabil, neputincios, impotent, mic şi slab, alături de ei eu încep să mă gîndesc asupra vieţii mele, sensului destinului meu, relaţiilor cu oamenii, cu alte cuvinte eu sunt filosof – un om care nu se află în consonanţă cu sine însuşi şi caută soluţii. Alături de ei eu ies din viaţa socială, sunt în zona nimănui-ului. Cine ştie poate şi facem o „şedinţă agora” în faţa vre-o unui azil de bătrîni ??? – chiar e extrimal.